Despre Sectorul 1

Introducere

Prin “Legea pentru organizarea comunelor urbane“ din 23 iulie 1894 s-a oferit posibilitatea autorităţilor locale să-şi întocmească propriul regulament, în funcţie de necesităţi, dobândind astfel putere de lege în localităţile respective. În ceea ce priveşte oraşul Bucureşti, au fost elaborate o serie de legi speciale precum: "Legea pentru mărginirea oraşului", "Legea sanitară", "Legea casei lucrărilor oraşului".

Descentralizarea și apropierea deciziei de cetăţeni (subsidiaritate) sunt două concepte extrem de actuale și în Bucureștiul de astăzi, la 22 de ani de la înlăturarea regimului comunist. Primarii și autorităţile locale cunosc cel mai bine realităţile teritoriului pe care îl administrează, problemele cu care se confruntă cetăţenii precum și soluţiile de rezolvare a acestora.

Prin Legea Municipiului București din 1 martie 1926, intrată în vigoare în 1927, Capitala a fost împărţită în patru sectoare, fiecare având primarul și consiliul său. Parlamentul din acea perioadă a considerat în mod just că un oraș de peste 600.000 de locuitori poate fi administrat eficient doar dacă o parte din atribuţii sunt transferate către autorităţile sectoarelor.

Această reformă administrativă și creșterea economică a întregii ţări au determinat o dinamică fără precedent a Capitalei României.

În perioada interbelică s-au croit arterele principale din Bucureștiul modern și pieţele mari (Piaţa Victoriei, Piaţa Palatului, Piaţa Universităţii, Piaţa Romană etc.), s-a realizat canalizarea și alimentarea cu apă, s-a pavat și asfaltat un număr foarte mare de străzi, au fost ridicate numeroase clădiri de interes public, printre care și Palatul Comunal din Bulevardul Banu Manta nr. 9, muzee (Muzeul Satului, Muzeul Ţăranului Român), au fost construite școli, spitale, s-a sistematizat cursul râului Colentina și s-a creat salba de lacuri Buftea, Mogoșoaia, Străulești, Griviţa, Herăstrău, Băneasa, Floreasca, Tei, s-au creat parcurile din nordul Bucureștiului, Parcul Naţional (astăzi Herăstrău), Parcul Bordei, Parcul Kiseleff, s-au amenajat ștrandul și stadionul Tineretului.

În darea de seamă citită în data de 15 martie 1937 cu ocazia împlinirii a trei ani de mandat și zece ani de la intrarea în vigoare a reformei administrative, Primarul Sectorlui 1 Galben, Ioan Săbăreanu ilustra progresele evidente care au fost determinate de împărţirea în sectoare.

O altă reformă în administraţia comunală a fost înfăptuirea la 1927, când dintr-o necesitate a timpurilor și pentru o mai bună îngrijire a capitalei, s-a hotărât împărţirea pe sectoare a întregului București, luând astfel naștere sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru și Sectorul IV Verde. Prin acest sistem s-a urmărit ca edilii, având un câmp de activitate mai restrâns să se ocupe îndeaproape de sectorul lor. Cred că s-a realizat un progres simţitor și tendinţa de azi (1937, n.n.), prin care se încearcă restrângerea iniţiativei primăriilor de sectoare și instituirea unei tutele exagerate, va fi sigur în detrimentul sectoarelor și o piedică serioasă în dezvoltarea rapidă a Bucureștiului.

Că acesta este adevărul o dovedește faptul că Sectorul I Galben, care de la 1927 până la 1930 a rămas alipit la Municipiu, a fost oprit în dezvoltarea lui faţă de celelalte sectoare.

Administrat de organele Municipiului, a trebuit să se rezume la ceea ce era în 1927 și, în afară de deschiderea Bulevardului I. C. Brătianu, nicio altă mare lucrare estetică nu s-a realizat până când și-a căpătat independenţa, ca și celelalte trei sectoare.“Afirmaţiile făcute în 1937 de Primarul Sectorului I Galben, Ioan Săbăreanu, sunt mai actuale ca oricând. În ultima perioadă, au fost elaborate diverse proiecte de reformă administrativă, care prevedeau, printre altele, restrângerea atribuţiilor primăriilor de sectoare sau chiar desfiinţarea acestora și transformarea lor în direcţii.

Ca primar de sector, consider dimpotrivă, că pentru o mai bună administrare a Bucureștiului ar trebui extinse atribuţiile primăriilor de Sector și nicidecum restrânse. Astfel de iniţiative nu ţin cont de interesele bucureștenilor și sunt în contradicţie cu principiile Uniunii Europene. Împărţirea Bucureștiului în sectoare a condus la o mai corectă alocare și o mai judicioasă utilizare a resurselor financiare în interesul cetăţenilor.

Sectorul 1 este, fără îndoială, una dintre cele mai dinamice zone ale Capitalei, aici dezvoltându-se în ultimul timp mari proiecte imobiliare și de afaceri. Cu o suprafaţă de 67,5 kilometri pătraţi și aproape trei sute de mii de locuitori, cu zone rezidenţiale și găzduind importante obiective economico-sociale ale României și multe dintre societăţile comerciale cele mai importante, Sectorul 1 a devenit ceea ce este astăzi nu numai datorită așezării sale geografice ci și prin efortul nostru, al Primăriei, un loc atractiv pentru investitori.

În anul 2007 am lansat, în premieră la nivel naţional, programul de reabilitare termică a blocurilor din Sectorul 1. Totodată, Primăria Sectorului 1 este şi prima administraţie locală care a venit cu soluţii pentru preluarea integrală a costurilor care ar fi revenit, conform legii, asociaţiilor de proprietari. Astfel, reabilitarea termică se efectuează gratuit pentru locatari, costurile fiind preluate integral de administraţia locală a Sectorului 1. În acest fel, locuitorii nu plătesc niciun ban pentru aceste lucrări. Acest model de succes a fost preluat şi de alte primării din Bucureşti sau din ţară. În acest fel, administraţia Sectorului 1 pe care o conduc îşi respectă angajamentul faţă de cetăţenii din această zonă administrativă, ducând la bun sfârşit programul de reabilitare termică a blocurilor, chiar şi într-o perioadă de criză economică.

În acest an Primăria Sectorului 1 va finaliza reabilitarea termică la alte 200 de imobile din această zonă administrativă, iar până la sfărşitul anului 2014, administraţia locală estimează că va finaliza programul de reabilitare termică a blocurilor din Sectorul 1.

Lucrarea de faţă este rezultatul evoluţiei Sectorului 1 pe parcursul a 86 de ani de descentralizare administrativă în favoarea cetăţenilor. Rezultatele acestei măsuri administrative în Sectorul 1, ca și în celelate sectoare din București, au fost remarcabile.

Sectorul 1, la fel ca și celelalte sectoare din București, trebuie să rămână independent, cel puţin așa cum este acum. Numai astfel putem fi aproape de cei care ne-au ales să gestionăm bugetul public în favoarea lor și a viitorului lor.

Primar Andrei Ioan Chiliman

Lucrare realizată de Serviciul Imagine, Cultură, Presă, editor coordonator Tudor Marian, ediţia a II-a, revizuită și adăugită

Surse foto: Arhiva Academiei Române, Rompres, Reu Studio, Francisc Vaida, Tudor Marian, arhive personale

Copyright 2012 Primăria Sectorului 1, București



Istoria Sectorului 1

De la “Sectorul de Verde”, la Sectorul 1

Istoria unui oraş este un drum cu două sensuri. Într-un sens, succesiunea evenimentelor social-politice, trecerea implacabilă a timpului, modificarea gustului estetic în arta construcţiei edilitare, altfel spus toţi factorii obiectivi sau subiectivi care condiţionează evoluţia urbei, lasă, fiecare în felul său, un semn în imaginea contemporană a oraşului. În celălalt sens, istoria unui oraş poate fi reconstituită din aceste semne pe care imaginea oraşului le păstrează de-a lungul timpului. Cu cât istoria oraşului este mai bogată, cu atât mai interesantă este descifrarea ei.

Bucureştiul, ca mai toate capitalele bătrânului continent, are o istorie atât de bogată încât aceasta nu poate fi cunoscută doar prin contact direct cu imaginea contemporană a oraşului, ci necesită un studiu aprofundat al numeroaselor documente referitoare la evoluţia sa istorică. Ca existenţă documentară, el a depăşit o jumătate de mileniu iar pe teritoriul său există dovezi ale civilizaţiei cu o vechime de peste 100.000 de ani şi, mai mult, există dovezi clare ale continuităţii locuirii pe aceste meleaguri.

Din punct de vedere al organizării administrative a aşezării, primele informaţii ne parvin din secolele XV – XVI, când autoritatea comunală se compunea dintr-un judeţ (cârmuitor de oraş, primar), ajutat de 12 pârgari aleşi dintre bătrânii, negustorii sau boierii din comunitate. În atribuţiile judeţului şi ale pârgarilor erau următoarele: preschimbarea actelor vechi de scutiri şi a drepturilor întărite de foşti domnitori, judecarea pricinilor târgoveţilor, stabilirea păcii între părţi, efectuarea de cercetări, fixarea tuturor dărilor, întărirea actelor de vânzare, strângerea de amenzi, măsurarea terenurilor şi verificarea unităţilor de măsură, apărarea locuitorilor aşezărilor împotriva răufăcătorilor, protejarea obştii împotriva calamităţilor.

O cartografiere realizată de austrieci, datată 1798, arată că Bucureştiul era împărţit în cinci plăşi, cu 21 de mahalale (cartiere mărginaşe) şi cu 6006 case. Ceea a ce a devenit ulterior Sectorul de Verde, astăzi Sectorul 1, a fost mai întâi plaşa Mogoşoaia, cu 21 de mahalale şi cu multe case domneşti şi boiereşti. Din 1807 s-a făcut despărţirea oraşului în cinci culori numite „vopseli” (ce au înlocuit vechile plăşi), suprafaţa actuală a Sectorului 1 fiind cuprinsă atunci în „vopseaua verde”. În timpul Războiului Ruso-Turc (1806-1812), culorile sau „boielile”, cum li se spunea pe vremea aceea, erau în număr de cinci, respectiv: Roşu, Galben, Negru, Albastru şi Verde. Culoarea de Roşu, cu cea mai mică suprafaţă, includea centrul comercial şi o porţiune de pe malul drept al Dâmboviţei, fiind desfiinţată la începutul secolului al XX-lea, iar suprafaţa sa, asimilată de celelalte patru sectoare.

Sfatul orăşenesc

Modernizarea oraşului reclamă organizarea acestuia după un plan. Progresele devin evidente. Străzile sunt pietruite, într-un ritm mai accentuat decât în perioada anterioară. Se amenajează noi pieţe şi o serie de grădini publice. O nouă organizare administrativă a fost realizată în timpul funcţionării Regulamentului Organic. Bucureştenii îşi administrau oraşul prin reprezentanţi aleşi de ei. În noiembrie 1831, s-a format primul „sfat orăşenesc”, compus din cinci „mădulari” (membri), fiecare cu atribuţii precise, iar la 2 decembrie 1832, prin „ofisul” dat de generalul Pavel D. Kiseleff, în timpul administraţiei militare ruse (1829-1834) se validează proiectul pentru administraţia orăşenească care devine lege. Sfatul orăşenesc decidea, astfel, înfiinţarea „Casei sfatului” sau a „magistratului”. În 1848 „Guvernul vremelnicesc” îi va schimba denumirea în „Sfat municipal”, sub influenţa curentului european revoluţionar.

În anul 1862, Bucureştii devin Capitala Principatelor Unite, astfel că se creează condiţiile care să permită desfăşurarea unor acţiuni mai largi de sistematizare. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, transformările din domeniul arhitectonic sunt tot mai evidente. Creşte într-un ritm destul de accelerat numărul clădirilor construite din cărămidă în oraş. Procesul de modernizare şi organizare administrativă va fi continuat prin legea lui Lascăr Catargiu din 1874, rămasă în vigoare timp de 20 de ani.

După câştigarea independenţei de stat în 1877, România a devenit Regat. Astfel este nevoie de o nouă formă de organizare administrativ-teritorială a capitalei României, în conformitate cu noua conjunctură. Prin legea comunală din 1894 s-a dat putere consiliilor orăşeneşti pentru a-şi întocmi regulamente, dispoziţii, decizii, care după îndeplinirea procedurilor legale, căpătau putere de lege în oraşele respective. În urma unor astfel de dispoziţii au fost create pentru Bucureşti, începând cu 1894, o serie de legi speciale: Legea pentru mărginirea oraşului, Legea Sanitară, Legea casei lucrărilor oraşului. Organizarea comunală din 1894 a fost viabilă până în 1925, când mărirea suprafeţei locuibile a Bucureştiului, administrarea tot mai complexă şi problemele cu care se confruntau edilii Capitalei au făcut indispensabilă trecerea la o nouă formă de organizare administrativ – teritorială a oraşului.

Secolul al XX-lea întregeşte portretul oraşului, îmbogăţindu-l cu edificii moderne, existente şi azi. Bucureştiul ajunsese una dintre cele mai frumoase capitale europene, fiind adeseori numit „Micul Paris”, ca o recunoaştere a strălucirii vieţii sale sociale, culturale şi economice. În anii interbelici, oraşul a realizat o nouă etapă de dezvoltare, reflectată şi de creşterea populaţiei de la 382 853 de locuitori în 1918, la 631 288, în 1930 şi la 992 536, în 1941. În 20 ani suprafaţa oraşului s-a dublat.

Micul Paris se naşte din ideea unor primari vizionari

Influenţele preponderent franceze din administraţie, ca de altfel în mai toate domeniile de activitate: cultură, industrie, arhitectură, comerţ, l-au făcut pe istoricul Neagu Djuvara să aprecieze într-una din cărţile sale că: „voinţa de occidentalizare a fost aşa de mare, încât se poate spune că românii au fost colonizaţi practic de francezi fără prezenţa colonizatorului, ceea ce reprezintă una din cele mai mari reuşite ale epocii moderne”.

În perioada 1866-1906, adică timp de 40 de ani, s-au succedat 23 de primari care au contribuit fiecare în felul lui, la schimbarea imaginii oraşului dintr-un târg oriental într-o Capitală europeană. C. N. Brăiloiu, Em. Pake-Protopopescu se numără printre primarii care s-au implicat cu dăruire în modernizarea oraşului.

După primul război mondial, pentru o mai bună conducere a treburilor oraşului Bucureşti, a cărui administraţie devenea din ce în ce mai complexă, s-a simţit nevoia unei legi de unificare administrativă, care lege a fost elaborată în februarie 1926, cu denumirea de “Legea de organizare a Municipiului Bucureşti”. Prin acest act normativ, opera lui Ionel I.C. Brătianu, la l martie 1926, asistăm la împărţirea administrativ teritorială a Municipiului Bucureşti în 4 sectoare, fiecare sector urmând a fi condus de un consiliu comunal cuprins din 12 consilieri aleşi, 7 consilieri de drept, 2 consilieri cooptaţi şi 4 consilieri supleanţi. De fapt, Bucureştiul a fost împărţit în patru „culori” administrative: Sectorul I Galben (părţi din sectorul I şi sectorul II de azi), Sectorul II Negru (astăzi Sectorul III şi părţi din actualul Sector IV), Sectorul III Albastru (astăzi părţi din Sectorul IV şi V) şi sectorul IV Verde (astăzi Sectorul I). Sectoarele, potrivit legii, “erau persoane morale, aflate sub tutela Municipiului, însă cu bugete pe care le întocmesc, votează şi realizează singure, dispunând de autonomie locală”. Consiliul comunal alegea primarul de sector şi pe cele două ajutoare.

Aşadar, Sectorul IV Verde, Sectorul l de astăzi, a luat fiinţă în baza Legii de organizare a Municipiului Bucureşti”, la 1 martie 1926, când primar al Bucureştilor era Dr. Emil I. Costinescu, devenit apoi Ministru al Industriei şi Comerţului. Pentru început, toate aceste primării de sector erau puse sub conducerea Primăriei centrale a Muni- cipiului. Între 1-17 martie 1926, Primăria „de Verde” a fost condusă de un consiliu comunal format din: 12 consilieri aleşi; 7 consilieri de drept; 2 consilieri cooptaţi şi 4 consilieri supleanţi. Printre primii consilieri aleşi îl avem şi pe doctorul Mina Minovici. Între consilierii de drept se afla şi doctorul Ştefan Anastasiu, unul dintre primii interni ai Societăţii „Salvarea” la 1906. Întâiul primar al sectorului IV verde a fost dr. N. Lupu (17 martie 1926 - 6 iunie 1927), urmat de A. D. Mincu.

În anul 1927 a fost cumpărat în b-dul Banu Manta un teren în suprafaţă de 19.201 mp la preţul total de 17.500.000 lei. Pe acest teren, în anul 1928 a fost ridicat liceul Marele Voievod Mihai şi au demarat lucrările la construcţia Palatului Comunal, care au durat 9 ani şi au costat 35 milioane lei. A fost cea dintâi Primărie din Bucureşti construită din temelie în acest scop. Localul avea 50 birouri, o sală mare de marmură pentru consilii şi festivităţi, iar turnul Primăriei, care măsoară 56 de metri, era pe atunci cea mai înaltă clădire din oraş. Edificiul este realizat după planurile arhitecţilor Nicu Georgescu şi George Cristinel, în stilul palatelor comunale veneţiene. Clădirea cu o structură estetică specifică unui sediu administrativ conţine elemente arhitecturale care amintesc de palatele comunale ale Renaşterii italiene.

Între anii 1927-1935, Primăria „de Verde” a reuşit printre altele să ridice câteva aşezăminte de prestigiu precum: liceul Voievod Mihai, Liceul Carmen Silva (astăzi parte a Conservatorului de Muzică), Şcoala Tabla Buţii-Ciovică, Şcoala Florilor, Şcoala Costeasca, amenajarea unui stadion în sector, judecătoria ocolului opt, solariul din Giuleşti, au fost ridicate biserica Sf.Maria şi biserica Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. De asemenea, au fost ridicate Căminul Măturătorilor, Şcoala Sf. Maria, Hala Griviţa, şi Ştrandrul Ciurel. Multe dintre ele pot fi admirate şi azi, deşi unele clădiri şi-au schimbat destinatia, cum ar fi fostele licee Mihai Voievod şi Carmen Silva. În aceeaşi perioadă au dispărut şi vestitele gropi ale lui Ouatu, transformate în grădină publică. Aici a fost ridicat un complex care a cuprins biserica Sf.Maria, şcoala cu acelaşi nume, un dispensar şi un centru de distribuire a laptelui care funcţiona sub conducerea Fundaţiei Rockefeller.

Primăria întreţinea la 1935 zece şcoli primare de băieţi, 12 şcoli primare de fete şi alte zece grădiniţe pentru copii. Dacă majoritatea şcolilor aveau un local propriu, grădiniţele, cu o singură excepţie, aveau un local închiriat, primăria achitând şi chiriile pentru aceste spaţii.

Pădurea Grant care se afla în cartierul Grant era locul de relaxare al funcţionarilor ceferişti care locuiau în vecinătatea lui. În zonă se afla şi solariul Giuleşti construit pentru copii nevoiaşi, pe care Primăria nu-i putea trimite în coloniile sale de la mare. În astfel de solarii (inexistente azi, desfiinţate de comunişti), copiii făceau băi de soare, aveau bazine cu apă, iar părinţii nu mai erau stresaţi de grija lor pe timpul orelor de lucru. Mai mult, Primăria avea case de vacanţă pentru copiii nevoiasi din sector, care plecau astfel la munte şi la Tekirghiol, în scurte vacanţe de două såptămâni.

Organizarea legislativă a funcţionat până la 27 martie 1936, când a fost aprobată o nouă lege administrativă. Astfel, s-au adus unele modificări în conducerea sectoarelor: Buget unic pentru întreg Municipiu Bucureşti, regulamentele, dispoziţiile, hotărârile, devenind competenţe ale Municipalităţii. Administraţia Municipiului şi a comunelor suburbane era condusă de Consiliul General şi de primarul Capitalei, ca edil şef. Consiliul General se compunea din primarii şi consilierii aleşi ai celor patru sectoare, din primarii comunelor suburbane şi consilierii, care aveau drept de vot consultativ.

După 23 august 1944, Bucureştiul a fost împărţit în trei sectoare, diferenţiate prin culori (sectorul I -Galben, sectorul II – Negru, sectorul III - Albastru). Instaurarea unui nou regim politic în 1947 a adus şi schimbări în organizarea administrativă a oraşelor. În 1950, prin legea dată de Marea Adunare Naţională a R.P.R. , teritoriul ţării a suferit o nouă împărţire teritorial – administrativă: regiuni, raioane, oraşe şi comune. Municipiul Bucureşti a fost structurat în opt raioane şi anume: I. V. Stalin, 1 Mai, 23 August, 16 Februarie, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, V. I. Lenin, Griviţa Roşie. Actualul Sector 1 corespundea teritoriului aflat în administrarea raioanelor I. V. Stalin şi Griviţa Roşie. În 1968, cele opt raioane în care era împărţit Bucureştiul redeveneau sectoare, Municipiul Bucureşti cuprinzând atunci opt sectoare, 12 comune suburbane şi 23 de sate. Apoi, în 1979, cele 8 sectoare ale Capitalei s-au redus la 6, cele care există şi astăzi.

După 1989, prin legile administraţiei puterii locale s-au delimitat competenţele dintre Primăria Generală a Municipiului Bucureşti, Primarul şi Consiliul General, şi Primăriile celor 6 sectoare, ale Primarului şi Consiliilor Locale de Sector.



Monografie

Monografia locului

Lucrarea de faţă reprezintă un studiu monografic al Sectorului 1 care, desigur, nu epuizează tematica bogată a acestei zone importante a Capitalei. În lucrare sunt evidenţiate locurile cu valoare istorică şi culturală. Fără angajamente ferme de protejare a memoriei oraşului, de valorizare a vestigiilor şi promovarea unei politici urbanistice, care să îmbogăţească zestrea edilitară a Capitalei, nu se poate păstra identitatea zonei. Întotdeauna e bine să ne amintim de marile contribuţii ale arhitecţilor, constructorilor, artiştilor, oamenilor de spirit sau cetăţenilor simpli la ridicarea oraşului lor.

Localizare geografică şi istorică

Acoperind cea mai mare suprafaţă din nordul Capitalei şi prelungindu-se pe Câmpia Vlăsiei din Judeţul Ilfov, spre localităţi precum Otopeni, Snagov, Mogoşoaia, Buftea, Chitila, Sectorul 1 are o întindere de 67,5 kmp şi o populaţie de circa 238. 217 de locuitori, având un număr de 101. 517 gospodării.

Sectorul 1 este aşezat în partea de nord-vest a Municipiului Bucureşti şi se învecinează cu sectoarele 2, 3, 5 şi 6.

Vecinătăţi

la nord comuna OTOPENI, cu satul Odăile, la limita cu comuna Mogoşoaia, până la pădurea Tunari – 5,6 km. Limita de nord este formată din: Şoseaua Odăile şi linia C. F. R. Urziceni;

la est, cu Sectorul 2, din Municipiul Bucureşti;

la nord, pădurea Tunari, până la Piaţa Nicolae Bălcescu; cu comuna Voluntari de la est de pădurea Băneasa până la linia C. F. R. Bucureşti - Constanţa 6,9 km; de la linia C. F. R. Constanţa până la Piaţa Universităţii 6,9 km;

la sud-est cu Sectorul 3 din Municipiul Bucureşti de la Piaţa Universităţii la Calea Victoriei, 0,5 km;

la sud, cu Sectorul 5, din Municipiul Bucureşti, de la Calea Victoriei - Bulevardul Regina Elisabeta – râul Dâmboviţa până la Strada Mircea Vulcănescu 2,2 km;

la sud-vest, de la Calea Plevnei – Şoseaua Giuleşti până la Staţia C. F. R. Chiajna (Rudeni), cu Sectorul 6 din Municipiul Bucureşti 8,5 km;

la nord-vest, cu comunele Chitila şi Mogoşoaia din judeţul Ilfov, de la Staţia C. F. R. Chiajna până la satul Odăile 7,8 km.

Cadrul geografic

Râuri şi lacuri

Teritoriul sectorului este străbătut de la vest către est, pe toată întinderea sa, de râul Colentina, pe o lungime de 14,3 km; o lăţime care variază între 7-15 m şi o adâncime de 1 la 3 m. Viteza apei este de 3 m/s. Pe cursul inferior al râului Colentina, în centrul sectorului, se află o reţea de lacuri amenajate, după cum urmează:

Străuleşti are 33 ha suprafaţă, volum de 0,7 mil. m³, debit vehiculat de 2,5 m/s, 2,3 km lungime, lăţime 100 - 300 metri şi adâncime de 1 – 5 m;

Griviţa are 53 ha suprafaţă, volum de l.000.000 m³ , debit vehiculat de 2,5 m/s, lungime de 3,8 km, lăţime 50 - 500 metri şi adâncime de la 1 la 4 m;

Băneasa are suprafaţă de 40 ha, volum de 600.000 m³, debit vehiculat de 2,5 m/s, 3 km lungime, lăţime 50 - 400 m şi adâncime de 1 la 3 m;

Herăstrău are suprafaţă de 77 ha, volum de 2.300.000 m³, debit vehiculat de 2,5 m/s, lungime de 2,8 km, lăţime 50 - 1000 metri şi 1 – 5 m adâncime;

Floreasca are suprafaţă de 70 ha, volum 1.600.000 m³ , debit vehiculat de 2,5 m/s, 3 km lungime, lăţime 100 - 800 m şi adâncime de 1 la 5 m;

Cişmigiu are suprafaţă de 29.500 m², lungime de 1,3 km, lăţime de 50 m şi adâncime 1 – 2 metri.

Păduri

Mogoşoaia: foioase - 5 la 10 m înălţime; 0,40 m diametru; distanţă între copaci de 3 la 5 metri;

Băneasa: foioase - 8 la 10 m înălţime; 20 - 25 cm diametru; distanţa între copaci de 3 la 5 metri;

Tunari: mixtă - peste 10 m înălţime; 25 - 30 cm diametru, distanţa între copaci de 5 la 7 metri.

Suprafaţa totală a pădurilor este de 31,5 km².

Parcuri:

Bazilescu – Bd. Bucureştii Noi cu o suprafaţă de 125 400 m²;

Sf. Maria – Str. Karol Knappe cu o suprafaţă de 19 350 m²;

Copilului – Str. Siret cu o suprafaţă de 975 m²;

Stadionul Tineretului – Bd. Mărăşti cu o suprafaţă de 1 350 m²;

Herăstrău – Şos. Kiseleff cu o suprafaţă de 1 295 000 m²;

Cişmigiu – Bd. Regina Elisabeta cu o suprafaţă de 139 000 m²;

Kiseleff – Şos. Kiseleff cu o suprafaţă de 31 690 m²;

Bordei – Bd. Aviatorilor cu o suprafaţă de 12 260 m²;

Gării de Nord – Piaţa Gării de Nord cu o suprafaţă de 18 940 m²;

Suprafaţa totală a parcurilor este de 1.644 km².

Pornind, ca şi celelalte sectoare din centrul Capitalei, respectiv din apropierea kilometrului O, Sectorul 1 se delimitează în partea de vest cu Sectorul 4 (prin Calea Giuleşti şi Calea Plevnei), în partea de est cu Sectorul 2 (de-a lungul Căii Floreasca), iar în sud cu zone din sectoarele 3 şi 5. Suprafaţa Sectorului 1 este dominată de un relief plat de câmpie, străbătut în partea de nord de cursul molcom al râului Colentina, cu meandre largi ce au favorizat amenajarea lacurilor Străuleşti, Griviţa, Băneasa, Herăstrău şi Floreasca. Pe întinsa Câmpie a Vlăsiei, acoperită odinioară de codrii bogaţi, ce protejau Bucureştii în partea nordică, s-au păstrat pâlcuri de păduri, situate de-a lungul Şoselei Bucureşti-Ploieşti şi pădurile Băneasa, Tunari, Snagov, amenajate ca locuri de agrement.



Obiective culturale

Locuri ale memoriei - Muzeele

Inima culturală a Bucureştiului, Sectorul 1 găzduieşte principalele muzee şi case memoriale ale Capitalei.

Muzeul Naţional de Artă al României

Situat pe Calea Victoriei, într-un edificiu simbol pentru arhitectura românească a secolelor XIX-XX, Muzeul Naţional de Artă reprezintă o instituţie fundamentală pentru viaţa cultural-artistică din România.

Muzeul Naţional de Artă al României a fost înfiinţat în anul 1948 în fostul Palat Regal. Acesta a fost ridicat pe locul casei Stolnicului Dinicu Golescu, construită de acesta între anii 1812-1815. În anul 1837, vechea locuinţă a stolnicului a devenit Curtea Domnească a lui Alexandru Ghica Vodă.

Mai târziu, între anii 1859 – 1866, a locuit aici primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, iar din 1866, Regele Carol I şi-a stabilit reşedinţa aici. Vechiul palat al Regelui Carol I (1866-1914) s-a dezvoltat pe parcursul câtorva decenii, crescând – aşa cum spuneau contemporanii – „odată cu ţara”.

Casei lui Dinicu Golescu de la 1820, care adăpostea apartamentele particulare ale suveranului, îi fuseseră adăugate mai multe corpuri: unul central, cu faţada spre curtea de onoare, paralelă Căii Victoriei, pentru spaţiile cu destinaţie oficială, de ceremonial, şi altele lateral, perpendiculare pe bulevard, cu destinaţie administrativă.

În 1926 un incendiu a distrus corpul central, realizat între 1882-1885 după planurile arhitectului francez Paul Gottereau, fără a afecta însă corpurile laterale. În perioada 1935 – 1936, vechea casă Golescu a fost dărâmată pentru a face loc unei construcţii noi şi moderne.

Palatul Regal datorează aspectul său de astăzi transformărilor radicale întreprinse în vremea şi sub directa îndrumare a Regelui Carol II (1930-1940).

Un edificiu de proporţii monumentale, cu o desfăşurare marcată orizontal, de mare stabilitate, a cărui funcţie oficială este subliniată de folosirea vocabularului clasic (coloane canelate şi pilaştri angajaţi, capiteluri corintice, ove, denticuli etc. ).

Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa“

Prin decretul princiar nr. 142, semnat de domnitorul Alexandru Ghica (1834-1842), este fondat „Museul Naţional” din Bucureşti. Iniţiativa a aparţinut fratelui domnitorului, marele Ban Mihalache Ghica, „mare vornic al trebilor dinlăuntru”. El a fost şi primul donator important al nou înfiinţatului muzeu, oferind noii instituţii culturale o colecţie de 1.250 de monede greceşti, romane şi bizantine, o colecţie de 150 de minerale şi una cuprinzând 213 cochilii de moluşte. În 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Regulamentul pentru Administrarea şi Organizarea Muzeului de Istorie Naturală din Bucureşti, prin care se stabilea forma de organizare. La 1 aprilie 1893 Take Ionescu, Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, hotăra numirea lui Grigore Antipa în funcţia de director al secţiei de zoologie a muzeului. Antipa va conduce muzeul timp de 51 de ani (1893-1944). Antipa prezintă, în 1903, primului ministru Dimitrie Sturza un memoriu în care demonstra necesitatea existenţei unei clădiri special construite pentru a organiza „un Muzeu de Istorie Naturală, demn de capitala ţării”. Cu toate că ţara traversa o perioada de dificultăţi financiare, Consiliul de Miniştri aproba proiectul şi alocarea sumei de 350 000 lei, necesară ridicării clădirii pe un teren de 23 000 m², situat la capătul Şoselei Kiseleff. Începute în 1904, lucrările de construire a noii clădiri destinate muzeului au fost terminate în 1906. Proiectul clădirii a fost realizat de inginerul Mihail Rocco, după indicaţiile lui Grigore Antipa.

La 24 mai 1908 are loc inaugurarea oficială a Muzeului în noua sa clădire, în prezenţa Regelui Carol I, a Prinţului Ferdinand şi a Prinţesei Maria. Cu această ocazie se deschid 16 săli pentru vizitatori, dintre care una dezvăluie publicului 4 diorame bio-geografice (deşertul Sahara, savana africană, preeria americană şi tundra, introduse pentru prima dată în lume). După mai bine de doi ani de lucrări de modernizare, între 2009-2011, românii pot vizita din nou Muzeul Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa". Cine va ajunge la Muzeul Antipa va avea de străbătut trei niveluri de frumuseţe. La subsol se află diorame cu fauna trecută sau prezentă a Românie, de la dispărutele dropii până la protejaţii pelicani creţi, de la zimbri la cerbi. La parter, întâlnim, într-o singură plimbare, toate vieţuitoarele lumii, de la urşii polari şi focile de pe gheţurile Polului Nord până la pumele din jungla sud americană, lemurienii din Madagascar sau ornitorincii din Australia. Vegetaţia a fost aleasă cu grijă pentru a se potrivi întocmai cu cea din mediul natural al animalelor; la fel şi solul pe care sunt expuse acestea.

La etaj se află diferite roci şi minerale, o sală dedicată insectelor, dar şi un spaţiu în care ne întâlnim cu uriaşii mărilor şi în care putem studia schelete de balenă cu cocoaşă, morsă şi narval. Spectaculoasă este zona dedicată astronomiei, unde putem vedea o proiecţie albastră a cerului, dar şi reproducerea fidelă a unui sit arheologic: o podea de sticlă lasă la vedere fosile care par proaspăt descoperite. Tot la etaj găsim o zonă dedicată populaţiilor exotice de pe planetă, dar şi una în care ni se arată ce urme lasă omul asupra mediului.

Muzeul Antipa este pe locul 5 între muzeele de istorie naturală din Europa.

Muzeul Naţional de Geologie

Muzeul Naţional de Geologie adăposteşte, în cele 22 de săli special amenajate pentru public, un impresionant patrimoniu cultural-ştiinţific, reprezentat prin remarcabile colecţii geologice (de minerale, roci şi fosile) din ţară sau din străinătate. Palatul Muzeului Naţional de Geologie, destinat de la început Institutului Geologic al României, a fost clădit în perioada 1906-1908, după proiectul renumitului arhitect Ştefănescu. Legea de înfiinţare a institutului, dată în 1906 de Regele Carol I, prevedea în regulamentul său de aplicare că „se vor alcătui colecţiuni de roci şi minerale din ţară care, cu învoirea directorului vor putea fi vizitate şi consultate de public”.

Muzeul este depozitarul unui tezaur ştiinţific inestimabil, reprezentat prin colecţii ştiinţifice stabile (mineralogice, petrografice şi paleontologice), recunoscute pe plan internaţional.

Aici se poate face o incursiune în lumea feerică a mineralelor frumos cristalizate (numite sugestiv „flori de mină”), fantastic colorate sau fluorescente (cea mai mare colecţie de acest tip din ţară).

Muzeul Ţăranului Român

Istoria muzeului acoperă aproape un secol de existenţă agitată, cu perioade de glorie şi de recunoaştere internaţională care se datorează părinţilor fondatori.

Clădirea impozantă a fost ridicată între anii 1912-1940 după planurile arhitectului Nicolae Ghika Budeşti. Muzeul Ţăranului Român este continuatorul unor îndelungate tradiţii muzeale datând încă din 1875 când, la propunerea lui Titu Maiorescu, se constituia, pe lângă Muzeul Naţional de Antichităţi, cea dintâi secţie de artă textilă, cu „lucrări făcute la ţară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri.” Strădaniile altor personalităţi vizionare, îndeosebi ale ministrului Instrucţiunii Publice şi Cultelor Spiru Haret, soldate cu înfiinţarea la 1 octombrie 1906 a unui muzeu autonom al artei ţărăneşti: Muzeul de Etnografie, Artă Naţională, Artă Decorativă şi Industrială cu sediul în clădirea fostei Monetării, au dat un farmec bogat locului. Eminentul istoric de artă, academician Alexandru Tzigara-Samurcaş (1872-1952), numit în funcţia de director, va conferi instituţiei un statut ştiinţific şi cultural prestigios, schimbându-i şi numele, mai întâi, în Muzeul de Etnografie şi Artă Naţională, iar din 1912 în Muzeul de Artă Naţională.

De-a lungul celor peste 40 de ani de directorat, Alexandru Tzigara-Samurcaş va reuşi, pe plan cultural, să ridice şi să menţină neîntrerupt muzeografia etnografică românească în avangarda mişcării de idei europene şi mondiale.

Din 1953, clădirea este ocupată abuziv de Muzeul de Istorie a Partidului Comunist Român, iar colecţiile muzeului vor fi transferate în clădirea Palatului Ştirbei din Calea Victoriei unde va funcţiona timp de 25 de ani, sub denumirea de Muzeul de Artă Populară al Republicii.

Anul 1978 va aduce muzeului o nouă schimbare forţată a sediului şi denumirii, devenind Muzeul Satului şi de Artă Populară prin comasarea a două instituţii.

Din 5 februarie 1990, muzeul funcţionează cu actuala denumire în clădirea din Şoseaua Kiseleff.

Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“

În Parcul Herăstrău, a luat fiinţă unul dintre primele muzee etnografice în aer liber din România şi din lume: Muzeul Satului, conceput de academician D. Gusti împreună cu H. H. Sthal şi V. I. Popa, ca un „muzeu socilog“. Crearea Muzeului Satului este rodul unor cercetări intense şi susţinute, teoretice şi de teren, ca şi a unor experimente muzeografice, de peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti, întemeietor al Şcolii Sociologice din Bucureşti, membru al Academiei Române din 1918. Muzeul a fost deschis în ziua de 9 mai 1936 sub numele de Muzeul Satului Românesc; au participat regele Carol al II-lea precum şi membri ai guvernului, iar locul a fost binecuvântat de patriarhul de atunci al României. În discursul inaugural, profesorul D. Gusti sublinia că Muzeul Satului va fi un muzeu original şi nu va fi creat după modelul muzeelor în aer liber existente la acea vreme în Europa, acestea fiind, după opinia lui, „prea etnografice” şi „în mare măsură romantice”. Noul muzeu trebuia „să placă nu numai ochiului, ci să înfăţişeze lucruri adevărate”. În etapa sa de început, respectiv între 1936-1940, Muzeul Satului dispunea de 6,5 ha de teren. Pe acest teren au fost amplasate 33 de complexe autentice, transferate din satele cercetate: case cu anexe gospodăreşti, o biserică (din Dragomireşti, jud. Maramureş), troiţe, instalaţii tehnice, mori de apă şi de vânt, fântâni şi un scrânciob. Au fost transportate şi remontate în actualul teritoriu al muzeului 29 de case, o biserică de lemn din Maramureş, cinci mori de vânt, o moară de apă, un teasc de ulei, o povarnă, o cherhana şi alte anexe care însumau cam tot ce cuprindea un sat obişnuit.

În anul 1948, când Muzeul Satului îşi redeschidea porţile pentru public, iar la conducerea sa a fost numit Gheorghe Focşa, fost student al profesorului D. Gusti şi membru al echipelor de monografişti, s-a înregistrat începutul unei noi etape în evoluţia instituţiei. Patrimoniul din expoziţia în aer liber s-a îmbogăţit, ajungând la un număr de 62 de complexe de arhitectură populară (faţă de cele 33 din 1936), cu 223 de construcţii (40 de case, 165 de anexe gospodăreşti, 3 biserici, 15 instalaţii tehnice şi ateliere meşteşugăreşti), însumând un inventar de 17 000 de obiecte.

Muzeul „Theodor Aman”

Muzeul se află pe Strada C. A. Rosetti, la nr. 8, în casa unde a locuit pictorul şi sculptorul Theodor Aman (1831 – 1891), care a studiat la Paris. Revenit la Bucureşti, a fost numit profesor şi director la Şcoala Naţională de Belle Arte. A organizat primele expoziţii colective cu caracter periodic, precum şi cea dintâi pinacotecă bucureşteană. Casa a fost construită în 1869 în stil neoclasic italian după planurile artistului, el fiind şi autorul mobilierului, al picturilor murale din hol şi al decoraţiunilor din interior şi exterior. Muzeul păstrează lucrările artistului: peisaje, naturi moarte, portrete, gravuri, statui, precum şi mobila executată de artist pentru salonul casei sale. În muzeu mai pot fi văzute, de asemenea, diferite obiecte de artă, arme vechi, măşti, costume, uneltele pictorului (pensule, şevaletul, presa de reprodus gravuri) şi violoncelul, la care obişnuia să cânte.

Până la Revoluţia din 1989, Muzeul a fost de mai multe ori ameninţat cu strămutarea pe un alt amplasament, în afara Bucureştiului, pe locul său fiind preconizată extinderea zonei rezidenţiale a conducerii comuniste.

Odată cu Revoluţia din decembrie 1989, Muzeul Satului şi-a recăpătat identitatea, prin separarea de muzeul cu care fuzionase, actualul Muzeu al Ţăranului Român.

În acest sens, a fost elaborat un program sistematic de priorităţi legate atât de dezvoltarea patrimoniului, cât şi de extinderea spaţiului rezervat expoziţiei permanente în aer liber.

În incinta Muzeului Naţional al Satului, întâlneşti un patrimoniu arhitectural, tehnic şi artistic excepţional, o prezentare a tehnologiilor tradiţionale în mare parte dispărute, o infrastructură modernizată, ceea ce plasează acest muzeu din centrul Bucureştiului alături de marile muzee europene.

Se poate afirma că în configuraţia instituţiilor de cultură din Bucureşti şi din ţară, Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" este recunoscut ca o instituţie dinamică şi modernă care ocupă în prezent locul 1 în România ca număr de vizitatori.

Muzeul de Artă „K. H. Zambaccian“

Muzeul Zambaccian, inaugurat la 1 martie 1947, adăposteşte colecţia care poartă numele donatorului: Krikor H. Zambaccian. Colecţia este alcătuită în principal din artă românească şi conţine: 165 de picturi, 71 de desene şi gravuri şi 40 de sculpturi. Acestora li s-au adăugat alte 310 piese de artă europeană, în special franceză (Cezanne, Renoir, Sissley, Matisse, Utrillio), dar şi câteva piese de mobilier.

Muzeul Colecţiilor de Artă

Muzeul Colecţiilor de Artă găzduieşte o serie de colecţii de artă românească şi europeană, modernă şi contemporană: obiecte de artă comparată Alexandra şi Barbu Slătineanu, colecţia de artă orientală Marcu Beza, Hortensia şi Vasile G. Beza, apoi cele ale lui Beatrice şi Hrandt Avakian, Clara şi Anatol E. Baconsky, Elisabeta şi Moise Weinberg, Elena şi dr. Iosif Dona, Sică Alexandrescu şi dr. Sandu Lieblich. Clădirea a fost construită în primele trei decenii ale secolului al XIX-lea de către boierul Constantin Facca şi apoi de noul proprietar, vistierul Grigore Romanit. Între 1822-1828, reşedinţa Romanit a fost pusă la dispoziţia principelui Grigore IV Dimitrie Ghica, pentru recepţiile şi balurile sale. După moartea vistierului Romanit, în 1834, surorile acestuia au vândut casa statului, în 1836 instalându-se aici Curtea Administrativă. Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, în Casa Romanit a funcţionat Ministerul de Finanţe, prilej cu care edificiului îi sunt adăugate aripile laterale. Casa Romanit este un monument reprezentativ pentru arhitectura de inspiraţie neoclasică din secolul al XIX-lea.

Printre picturile româneşti, se numără şi câteva opere celebre ale lui Nicolae Grigorescu („Cap de fată”, „La Posada” şi „Intrarea în pădurea Fontainbleau”), Ion Andreescu („Pădurea desfrunzită” şi „Iarna la Barbizon”), Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza („Nina în verde”, „Cap de fetiţă”), Nicolae Dărăscu („Cimitir tătăresc la Balcic”), şi Theodor Pallady („Autoportret”).

De asemenea, se găsesc sculpturi de C. Baraschi, H. Oscar, I. Jalea, C. Negrea, C. Brâncuşi („Portret de copil“). Din 1978, Colecţia Zambaccian a devenit parte a Muzeului Colecţiilor de Artă, la rându-i, un satelit al Muzeului Naţional de Artă al României. După 1990 colecţia s-a întors în Muzeul Zambaccian.

Muzeul de Artă Apuseană „Ing. Dumitru Minovici”

Muzeul de Artă Veche Apuseană a fost înfiinţat de Dumitru Minovici (1897-1982), inginer petrolist de profesie.

El şi-a făcut un ţel din construirea unui muzeu pe care mai apoi să-l doneze Academiei Române. Piesele din patrimoniu au fost strânse de către el în timpul călătoriilor sale în străinătate.

Arhitectul Canella, în 1939, începea construirea casei inspirându-se dintr-un album de artă, ce l-a determinat să folosească stilul gotic englez, al perioadei Tudorilor.

Inginerul Dumitru Minovici a rămas în memoria bucureştenilor ca un specialist care a luptat pentru interesele naţionale şi un colecţionar de artă care se vrea un mesager al dragostei pentru cultura adevărată.

Muzeul Naţional „George Enescu”

Muzeul Naţional „George Enescu” adăposteşte manuscrisele compozitorului George Enescu, viorile şi pianele sale, mobilierul original, biblioteca muzicală, tablouri, gravuri, obiecte de artă decorativă, scrisori, afişe, cronici, fotografii şi diverse alte documente legate de viaţa muzicianului.

Muzeul este amenajat într-unul dintre cele mai frumoase palate din Bucureşti, Palatul Cantacuzino, construit între 1898-1900 după planurile arhitectului I. D. Berindei (1871-1928) pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino (1837-1913), poreclit şi „Nababul”. După decesul proprietarului, palatul revine fiului acestuia, Mihai Cantacuzino, iar în 1929, îi revine prin testament soţiei sale Maruca, recăsătorită ulterior cu marele compozitor George Enescu (1881-1955). Începând cu 1955, Palatul Cantacuzino găzduieşte Uniunea Compozitorilor şi Muzeul „George Enescu”.

Palatul este construit în stil baroc francez al epocii lui Ludovic al XVI-lea.

Muzeul Literaturii Române

Muzeul, înfiinţat în 1958, la iniţiativa academicianului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, înfăţişează vizitatorilor un bogat fond (peste 15000 piese) de manuscrise, documente, fotografii, ediţii princeps, publicaţii literare şi o bibliotecă ce reuneşte peste 25. 000 de volume, inclusiv ediţii cu autograf.

Casa impunătoare în care se află Muzeul Literaturii Române a fost construită de marele vornic Alexandru Villara, în mahalaua Popa Cosma şi dăruită fiicei sale Elena Villara, la căsătoria acesteia cu boierul Scarlat Kretzulescu. Casa a fost renovată de noul proprietar.

După moartea lui Scarlat Kretzulescu, edificiul va fi un timp închiriat, iar în 1885 vândut baronului Frank, directorul Băncii „Bank of Rumania”. Intrată în proprietatea statului, aici a funcţionat Laboratorul de Electricitate al Universităţii Bucureşti, condus de Dragomir Hurmuzescu, iar după 1945, în clădire va fi sediul Muzeului Româno-Rus. Din 1970, clădirea devine sediul principal al Muzeului Literaturii Române. Acesta a fost renovat şi restaurat în întregime între anii 1991-1997, conform planului arhitectonic iniţial.

Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu“

Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” este singurul observator public al Municipiului Bucureşti. A fost construit în jurul anului 1910, când casa amiralului Vasile Urseanu a fost reamenajată pentru a găzdui instrumentele astronomice. În fiecare seară cu cer senin, observatorul este deschis publicului care poate vedea Luna, planetele şi alte obiecte cereşti mai luminoase.

Acest important obiectiv ştiinţific al Capitalei poartă numele amiralului Vasile Urseanu, un mare pasionat de astronomie, căruia i-a aparţinut clădirea în care îşi are sediul observatorul. De altfel, acesta este şi cel care a construit imobilul în anul 1910 sub forma unei corăbii ancorate în centrul Bucureștiului.

La început aici puteau practică astronomia numai câţiva pasionaţi fără ca imobilul să fie deschis publicului larg. Astfel, amiralul organiza în acest imobil serate şi petreceri cu tematică specială, a căror principală atracţie o reprezenta observarea corpurilor cerești cu luneta instalată în cupola clădirii.

După moartea amiralului, în 1926, soția acestuia, Ioana Urseanu, are grijă de clădire câțiva ani, urmând ca în 1933 să o doneze municipalității orașului București. Aceasta instalează sediul pinacotecii, iar toate materialele care se referă la hobby-ul amiralului – astronomia -, sunt “exilate” în subsolul clădirii.

Începând cu anul 1950 clădirea își găsește adevărata menire, aceea de Observator Astronomic, iar bucureştenii şi nu numai pasionaţi de “stele” sau alte corpuri cereşti au în sfârşit un loc unde se pot delecta cu această activitate. Astfel, ecuatorialul și luneta sunt remontate în cupolă, iar observatorul este inaugurat, pentru public, la începutul lunii mai 1950.

Muzeul Militar Naţional “Regele Ferdinand”

Primele iniţiative de înfiinţare ale unui muzeu militar apar încă din anul 1865, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când drapelele, uniformele şi armele din dotarea Armatei au fost depozitate la Arsenalul Armatei din Bucureşti. În acest lăcaş, în 1893 s-a creat Muzeul Artileriei, care a devenit în 1914 secţie a Muzeului Naţional de Antichităţi. Clădirea a fost construită în 1898 şi în ea a funcţionat Regimentul IV Ilfov nr. 21, păstrătorul tradiţiei primului regiment de infanterie, creat în Moldova în 1830.

La 18 decembrie 1923, a fost fondat Muzeul Militar Naţional, care a avut misiunea de păstrare a unui inestimabil patrimoniu istoric militar, organizat pe 32 de colecţii unice ca profil şi şapte secţii. Din 1988, sediul Muzeului Militar Naţional a fost mutat în clădirea din Strada Mircea Vulcănescu, în care funcţionează şi azi.

Muzeul Militar Naţional are un patrimoniu compus din peste 1. 200. 000 de repere din domeniile: carte rară, documente, brevete, desene, albume, fotografii originale, clişee pe sticlă şi peliculă, Arhiva „Cultul Eroilor”.

În curtea muzeului sunt expuse 150 de piese de artilerie (tunuri, obuziere, mortiere, tancuri), care de luptă, avioane, elicoptere, rachete, mine marine, periodice şi cărţi cu tematică militară. Multe dintre aceste exponate sunt unicat pe plan naţional, uniforme româneşti şi avioane, elicoptere, rachete, mine marine etc.

Mai găsim în incinta muzeului uniforme străine, arme albe şi de foc, armuri, ordine şi medalii, drapele şi stindarde, caleşti şi accesorii de călărie etc. În curtea muzeului sunt expuse 150 de piese de artilerie (tunuri, obuziere, mortiere, tancuri), care de luptă. Colecţia Armament alb şi de foc constituie, din punct de vedere al vechimii, una dintre primele colecţii ale Muzeului Militar Naţional. Începuturile sale se datorează unui ordin al domnitorului Alexandru Ioan Cuza din anul 1865 prin care se prevedea păstrarea la Arsenalul Armatei a pieselor ieşite din dotare şi care puteau prezenta interes pentru evocarea trecutului oştirii. De-a lungul timpului, colecţia s-a dezvoltat atât prin preluarea unor piese scoase din dotare, cât şi prin armamentul capturat de armata română în timpul campaniilor la care a participat. O altă sursă de îmbogăţire a colecţiei, care astăzi numără 11 650 de repere, o constituie schimburile cu instituţii similare şi cu persoane particulare, precum şi donaţiile unor persoane fizice din ţară şi străinătate.

Muzeul Tehnic al Căilor Ferate Române

La 10 iunie 1939, în cadrul serbărilor „Ceferiadei”, când se aniversau 70 de ani de la deschiderea liniei de cale ferată Bucureşti Filaret – Giurgiu, s-a inaugurat Muzeul Ceferiştilor.

Găzduit de parcul şi arenele Stadionului Giuleşti, nucleul viitorului muzeu s-a constituit începând din 1924 prin salvarea de la dezmembrare sau de la distrugere a mai multor locomotive şi vagoane vechi rătăcite prin diferite depouri, între care şi legendara locomotivă „Călugăreni“, una dintre primele locomotive care au circulat pe linia Bucureşti Filaret – Giurgiu.

Muzeul Tehnic al Căilor Ferate a fost amenajat în primăvara anului 1953 în actuala clădire din Calea Griviţei 193 B şi a fost deschis cu ocazia sărbătoririi Centenarului liniei Bucureşti Filaret – Giurgiu, în 1969.

Trei săli generoase, unite printr-un tunel, adăpostesc exponate valoroase, din care se poate reconstitui istoria căilor ferate: machete de locomotive cu abur lucrate artistic; plăci ce au fost montate pe vechile locomotive cu abur (Maffei, Hanomag, Reşiţa ş.a.); piese originale de la vechile locomotive cu abur; o dioramă enormă înfăţişând evoluţia vagoanelor şi a locomotivelor de-a lungul timpului, în mijlocul căreia se află o superbă garnitură a unui tren de epocă; o macheta funcţională, demonstrativă, pe care circulă minitrenuleţe într-un decor interesant; machete de vagoane de marfă şi de călători reproducând cele mai mici detalii ale modelelor adevărate; o masă a impegatului de mişcare din secolul al XIX-lea, dotată cu toată aparatura specifică; o centrală de ceasuri Siemens-Halsche; o bicicletă mecanică (drezină) care circula pe calea ferată între cele două războaie mondiale; firmanul sultanului Abdul Medjid din 1857- de concesionare a liniei de cale ferată Cernavodă-Constanţa; dosarul de răscumpărare a liniei în 1862 de către Statul Român; medalii de o valoare deosebită; uniforme, şepci, ceasuri din toată Europa etc.



Obiective arhitectonice

Obiective arhitectonice din Sectorul 1

Atheneul Român

Situată în centrul istoric al oraşului, clădirea Atheneului este considerată un simbol al Capitalei. Impozantul edificiu a fost realizat în mai multe etape, la iniţiativa Societăţii „Atheneul Român“, fondată în 1865 de către naturalistul, medicul şi diplomatul român Constantin Esarcu, V. A. Ureche şi N. Kretzulescu cu fonduri provenite din diverse donaţii şi din colecte publice. Rămâne în istoria acestei urbe, celebra punere în vânzare a 500.000 de bilete de loterie, fiecare în valoare de un leu, de unde şi celebrul slogan: „Daţi un leu pentru Ateneu!”.

Terenul donat de către Primăria Capitalei, aparţinuse mai înainte „Societăţii Ecvestre Române”, care intenţionase să construiască un manej de mari dimensiuni, pentru care se şi turnaseră fundaţiile. De la acestea s-a pornit construirea Atheneului Român, ceea ce a dat o formă circulară corpului central precum şi încăperilor principale. Dintre numeroasele proiecte, a fost ales cel semnat de cunoscutul arhitect francez Albert Galleron, proiect pus în execuţie sub asistenţa unei comisii tehnice formate din arhitecţii români Al. Orăscu, I. Mincu, I. Socolescu, Gr. Cerchez şi C. Băicoianu. Piatra de temelie a fost pusă la 26 octombrie 1886, lucrările fiind terminate la 5 martie 1889.

Încă din primele decenii ale existenţei sale, clădirea Atheneului a suferit unele completări şi modificări: au fost ridicate două aripi, cuprinzând săli de expoziţie, ce au adăpostit pentru o vreme Pinacoteca Statului; În perioada 1924-1928, au avut loc noi schimbări în scopul amenajării unui spaţiu destinat bibliotecii, a unei săli de cinematograf şi a altor două pentru expoziţii şi concerte. Pe faţada clădirii se află 5 medalioane reprezentând pe domnitorii Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab şi Regele Carol I (acoperite în vremea comunismului).

Sala de concerte este gazda concertelor unor compozitori, dirijori şi interpreţi de renume mondial ca: George Enescu, Igor Strawinsky, Richard Strauss, Arthur Rubinstein, Yehudi Menuhin, David Oistrah, Paul Robeson etc. În prezent, clădirea Atheneului este sediul Filarmonicii de Stat, precum şi gazda a numeroase concerte şi festivaluri, dintre care cel mai important este Festivalulul Internaţional „George Enescu”.

Atheneul Român, cu faţada în stil neoclasic şi cu o cupolă mare, de factură barocă, are aspectul unui templu ionic cu şase coloane frontale şi două laterale. Coloanele ce străjuiesc intrarea principală au proporţii similare celor ale templului Erechteion de pe Acropole. Partea centrală a clădirii are 41 de metri înălţime şi adăposteşte în interior un hol impunător la parter, iar deasupra acestuia, sala mare, ambele de formă circulară. Holul de la intrare are 12 coloane dorice din metal, placate cu marmură, dispuse şi ele circular, iar patru scări în spirală asigură accesul spre sala de concert. Acestea au tot formă circulară, cu un diametru de 28,50 metri şi o înălţime de 16 metri. Deasupra cupolei, de jur împrejur se întinde pe 70 m fresca istoriei românilor a pictorului Costin Petrescu.

Dumitru Avachian îşi aminteşte prima ediţie a Festivalului Enescu: „La Ateneu, în luna Septembrie a aunului 1958, în prezenţa autorităţilor comuniste ale timpului, a fost inaugurată prima ediţie a Festivalului Internaţional ce purta numele celui mai mare muzician român.

Sub bagheta dirijorală a lui George Georgescu, cei doi mari violonişti ai timpului, Yehudi Menuhin şi David Oistrah, vechi parteneri de concert ai lui George Enescu, a răsunat dublul concert în re minor de Bach.

Astfel, epoca concertelor de muzică rusă şi sovietică din prima perioadă a regimului comunist fusese depăşită. Se dorea, se spera redobândirea stării de normalitate în peisajul cultural românesc.”

În faţa Atheneului se află statuia în bronz a lui Mihai Eminescu, opera sculptorului Gheorghe Anghel.

Cercul Militar Naţional

Istoria acestei instituţii începe la data de 15 decembrie 1876, când a luat fiinţă Cercul Militar al Ofiţerilor din Garnizoana Bucureşti, având precizate în statutul său de funcţionare următoarele scopuri principale: strângerea legăturilor de camaraderie între ofiţerii de toate armele şi de toate gradele, între ofiţerii activi şi cei în rezervă, stabilirea legăturilor între familiile ofiţerilor, precum şi între acestea şi societatea civilă, punerea la dispoziţia elitei Armatei şi a membrilor de familie a unui local propriu, în care să-şi poată dezvolta educaţia cultural artistică, să-şi îmbogăţească cunoştinţele generale şi de specialitate sau să-şi poată petrece în mod util, plăcut şi reconfortant timpul liber.

Timp de aproape 50 de ani, instituţia a funcţionat, cu chirie, în diverse clădiri din Bucureşti. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Naţional, actualul sediu al instituţiei, a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, iar construcţia propriu-zisă a clădirii a început în 1911 şi s-a finalizat abia în 1923, lucrările fiind întrerupte în anii Primului Război Mondial. Fondurile necesare realizării acestei veritabile bijuterii arhitectonice au fost constituite din donaţii, subscripţii şi cotizaţii ale ofiţerilor, precum şi din subvenţii de stat şi împrumuturi rambursabile. Dintre toate acestea, circa 80 %, au fost contribuţii ale ofiţerilor.

Palatul Cercului Militar Naţional a fost ridicat în centrul istoric al Bucureştilor, pe locul fostei Mânăstiri Sărindar, important lăcaş monahal al vechiului Bucureşti, pe un teren mlăştinos şi pe o fundaţie realizată din piloni de stejar. Palatul dispune de săli şi saloane de conferinţă şi recepţii: Sala Bizantină, Sala Norvegiană, Sala Gotică, dar şi de cinema, terasa de vară. În faţa Palatului se află frumoasa „Fântână Sărindar“. Aşezat la intersecţia a două importante artere de circulaţie ale Bucureştiului, Calea Victoriei şi Bulevardul Regina Elisabeta, Palatul a fost construit în stil neoclasic eclectic, cu o monumentalitate caracteristică academismului francez, remarcându-se jocul subtil şi echilibrat al formelor şi volumelor, îmbinarea armonioasă a suprafeţelor plane cu cele rotunde, trecerea gradată de la planul orizontal al străzii, către cel vertical al clădirii.

Academia Română

Academia Română, cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură din România, a fost înfiinţată la 4 aprilie 1866, de către Locotenenţa Domnească, sub denumirea de Societatea Literară Română, având membri pe cei 21 de fondatori. În anul următor, s-a desfăşurat cea dintâi sesiune, când a luat noua titulatură de Societatea Academică Română. Primul preşedinte al acesteia a fost Ion Heliade Rădulescu.

După obţinerea Independenţei de Stat a României, titulatura s-a schimbat din nou, în anul 1879, acest for ştiinţific şi cultural devenind Academia Română. Încă de la începuturile sale, Academia a primit în mijlocul ei cărturarii din întreg spaţiul românesc, fiind un veritabil Parlament al naţiunii. În cupola sa s-au strâns nu numai moldovenii şi muntenii, ci şi transilvănenii, bănăţenii şi bucovinenii, avându-şi un loc şi reprezentanţi ai macedoromânilor. La întemeiere, principalele obiective ale societăţii au fost elaborarea şi întocmirea unui Dicţionar complet al Limbii Române. Acestuia, i s-a adăugat, cu prilejul primei sesiuni din anul 1867, studierea istoriei naţionale. Primele secţii ale acestei societăţi au fost cea Literar – Filologică şi cea Istorică. În 1872 a fost organizată şi modernizată secţia Ştiinţifică urmărindu-se, în primul rând, ca prin activitatea membrilor ei să se sprijine modernizarea şi dezvoltarea economică a ţării. Organizarea a fost păstrată până în 1948, şi în fiecare dintre ele au fost primiţi reprezentanţi ai altor domenii: arte, filosofie, sociologie, ştiinţe exacte şi ştiinţele naturii.

După Marea Unire de la 1918, când România a cunoscut un ritm intens de dezvoltare economică şi o înflorire culturală fără precedent, cele mai de seamă personalităţi ale naţiunii au fost chemate la conducerea Academiei Române, lor adăugându-li-se, ca membri de onoare, cei mai de seamă învăţaţi ai lumii. În această perioadă de modernizare a ţării, Academia Română a fost o instituţie deplin autonomă, neexistând nici un fel de ingerinţă în activitatea sa din partea autorităţilor statului.

Transformările politice şi sociale nu au ocolit nici Academia Română. Comunismul a supus-o unui proces de epurare. O nouă etapă istorică a fost inaugurată în 1990. Începând de atunci s-a revenit la vechea denumire de Academia Română, instituţia redobândindu-şi autonomia.

Principalele realizări ale Academiei, în cadrul celor 14 secţii ale sale, au constat în editarea Tratatului de Istoria Românilor şi a Dicţionarului General al Literaturii Române. Academia Română continuă să ocupe un rol important în societatea românească, ea dezvoltând, totodată, legături multiple cu lumea ştiinţifică internaţională, având acorduri de colaborare cu peste 35 de academii din întreaga lume şi o activitate susţinută în cadrul Academiei Europene şi a Uniunii Academice Internaţionale. Academia Română a fost şi rămâne un simbol al unităţii şi spiritualităţii naţionale.

Casa Oamenilor de Ştiinţă

Fosta Casă Assan, Casa Oamenilor de Ştiinţă se află în Piaţa Lahovary şi a fost finalizată în 1914, după planurile lui I. D. Berindei.

Ca parte a patrimoniului Academiei Române, Casa Oamenilor de Ştiinţă găzduieşte în mod tradiţional reuniunile oamenilor de ştiinţă români şi străini, atât pentru conferinţe, simpozioane, mese rotunde, expoziţii cât şi pentru diverse aniversări.

Palatul Kretzulescu

Situat pe Strada Ştirbei Vodă, lângă Cişmigiu, operă a arhitectului Petre Antonescu, a fost ridicat în 1902. Palatul a aparţinut iniţial prinţesei Elena Kretzulescu. În 1927, clădirea a intrat în proprietatea statului, având mai multe utilizări, printre care şi acela de sediu al Muzeului de Artă Religioasă, desfiinţat ulterior de către regimul comunist. În prezent, palatul găzduieşte sediul UNESCO.

Casa Vernescu

În timpul celei de-a doua domnii în Ţara Românească a lui Constantin Racoviţă, în 1763, Jean-Baptiste Linche, nobil din Marsilia, a devenit secretarul de limbă franceză al domnitorului. Contele s-a căsătorit cu românca Lisabeta Balotescu, fiul său Filip Lenş devenind mai târziu boier valah. Acesta a ridicat în 1821 acest palat pe care l-a oferit ca dar de nuntă soţiei sale.

Nobilul românizat a murit în 1853. De-a lungul timpului, casa a găzduit, pe rând, Colegiul Militar şi Statul Major al Armatei Ruseşti. Clădirea a luat foc în 1882, iar în 1886, moştenitorii lui Filip Lenş au vândut-o lui Guţă Vernescu, avocat şi politician, fondator al Partidului Liberal. Între 1887 şi 1889, Guţă Vernescu l-a solicitat pe marele arhitect Ion Mincu să refacă vila, iar G. D. Mirea i-a decorat interioarele, aceasta devenind cea mai frumoasă casă de pe Calea Victoriei, loc al vestitelor baluri şi serate mondene. Până în 1990, a fost casă de protocol a diverselor ministere, apoi sediu al Uniunii Scriitorilor. După 1993, printr-un remarcabil efort uman şi material, Casa Vernescu a fost refăcută şi modernizată, devenind sediul unui restaurant de cinci stele.

Gara de Nord

Gara de Nord, sobră şi primitoare, este poarta de intrare în oraş, semnificând pentru bucureştean şi nerăbdarea plecării, dar şi bucuria întoarcerii acasă.

Denumirea iniţială de “Gara Târgoviştei” vine de la vechiul nume al actualei Căi Griviţa. Cel mai important centru de trafic feroviar al oraşului, Gara de Nord, este amplasată între Bulevardul Dinicu Golescu şi Calea Griviţei. Inaugurată la 13 septembrie 1872, odată cu deschiderea circulaţiei pe linia Bucureşti-Ploieşti, gara a fost extinsă şi modernizată ulterior.

Odată cu modernizarea Capitalei, denumirea de Gara Târgovişte a fost schimbată în 1888 în Staţia Bucureşti Nord.

În urma planului general de realizare a staţiei Bucureşti Nord, elaborat în 1889, au fost executate lucrări de demolare şi de amenajare de noi spaţii. La încheierea acestora, staţia Bucureşti Nord dispunea de şapte linii, în 1920 ajungând la 10 linii de primire – expediere a trenurilor.

În 1930, pe baza studiilor arhitectului V. G. Ştefănescu, care a încercat să dea un aspect unitar şi modern întregii gări, se realizează şi sistematizarea liniilor de primire-expediere, cu extindere de la 10 la 16 linii. În 1932 a fost terminat şi frontonul de ieşire spre sud, prevăzut cu trei uşi mari şi coloane exterioare.

Pentru rezolvarea circulaţiei pietonale şi a tramvaielor din zonă, în 1941, Primăria Capitalei a iniţiat sistematizarea Pieţei Gării de Nord. Cu ocazia lucrărilor de electrificare executate între anii 1966-1969, s-au realizat şi lucrări de modernizare a Gării de Nord: lungirea peroanelor, reamenajarea sălilor de aşteptare, reabilitarea fluxului de călători la casele de bilete etc.

Odată cu deschiderea Metroului Bucureşti, la 24 decembrie 1987, au fost necesare şi unele modificări ale accesului în gară, dinspre Calea Griviţei, dar şi unele modificări ale geometriei peroanelor la liniile 13 şi 14, generate de şantierul deschis pentru noua linie de metrou spre Laromet.

După 1990 au continuat acţiunile de modernizare a porţii principale de intrare în Capitala ţării.

Aşadar, la mai bine de un secol de la inaugurare, Gara de Nord din Bucureşti trăieşte. o nouă tinereţe!

Casa Dissescu

Construit în anii 1910 – 1912, imobilul a aparţinut juristului Constantin Dissescu (1854 – 1932), profesor universitar, autor al primului curs românesc de drept constituţional. Edificiul se impune prin echilibru şi mai ales prin elementele tradiţionale de arhitectură românească.

Înspre Calea Victoriei clădirea are o loggie în stil brâncovenesc. În clădire funcţionează acum Institutul de Istorie a Artei.

Casa Monteoru

Construită după planurile arhitectului Nicolae Cuţarida, clădirea a aparţinut familiei Monteoru, are două nivele, interioarele luxoase fiind decorate cu frumoase piese de bronz, lambriuri şi uşi sculptate fin în lemn.

Balconul interior este susţinut de două coloane cu capiteluri corintice şi în prezent este sediul Uniunii Scriitorilor Români.

Biblioteca Centrală Universitară „Carol I“

Biblioteca Centrală Universitară, aflată în centrul Capitalei, a fost construită în două etape: prima aripă a clădirii, având o singură cupolă, iar în 1914 a fost adusă la înfăţişarea pe care o are şi în prezent. La baza întemeierii acestei instituţii a stat dorinţa Regelui Carol I de a înfiinţa o fundaţie înzestrată cu o bibliotecă care să ajute la formarea unei elite intelectuale prin sprijinirea studenţiilor. Fundaţia Universitară “Carol I “a acordat în 1891 a fost înălţată timp de 50 de ani burse, premii şi subvenţii studenţiilor şi a ajutat la tipărirea unor lucrări valoroase. Concepţia edificiului a fost încredinţată arhitectului francez Paul Gottereau, autor al Palatului CEC şi al vechiului Palat Regal. Lucrările de construcţie au început în 1891, inaugurarea având loc în 1895. După 20 de ani, în 1911, sub coordonarea aceluiaşi arhitect începe extinderea vechiului local. Dat în folosinţă la 9 mai 1914, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta, edificiul se va impune drept unul dintre remarcabilele repere edilitare ale Bucureştiului. Cu un amfiteatru de peste 500 locuri, cu 4 săli de lectură şi depozite, biblioteca va dobândi o organizare şi o dotare de nivel european, devenind un adevărat forum dedicat studiului şi cercetării. Edificiul a fost renovat de mai multe ori ca urmare a unor incendii; un astfel de incendiu a avut loc în timpul bombardamentelor germane din 1944, când clădirea a suferit distrugeri importante. Dar cele mai devastatoare efecte asupra bibliotecii au fost aduse de evenimentele din timpul Revoluţiei din 1989, când au dispărut peste 500.000 volume, numeroase ex-librisuri, hărţi vechi şi aproape 3700 de manuscrise aparţinând unor mari personalităţi ale culturii române între care Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Coşbuc, Blaga, M. Eliade. Astăzi, Biblioteca a renăscut, urmare a ajutorului UNESCO, în prezent avînd 3 corpuri. Biblioteca a fost redeschisă la 26 noiembrie 2001.

“Palatul Comunal”- Primăria Sectorului 1

În perioada interbelică, Primăria Generală şi Primăriile de Sector nu aveau încă sedii proprii. La apariţia sa, Sectorul IV Verde avea un total de 375 străzi, o lungime totală de 150 km şi o suprafaţă de 2.150.000 mp. Timp de nouă ani, tânăra primărie a reuşit să paveze străzile din sector, cu precădere cele secundare, fie cu piatră (86.270 mp), fie cu asfalt (40.300 mp). Deoarece nu dispunea de o clădire proprie, în anul 1927, a fost cumpărat în b-dul Banu Manta un teren în suprafaţă de 19.201 mp.

Pe acest teren, în anul 1928, a fost ridicat Liceul Marele Voievod Mihai şi au demarat lucrările la construcţia Palatului Comunal, care au durat 9 ani. A fost cea dintâi Primărie din Bucureşti construită din temelie în acest scop. Localul avea 50 birouri, o sală mare de marmură pentru consilii şi festivităţi, iar turnul Primăriei, care măsoară 56 de metri, era pe atunci cea mai înaltă clădire din oraş. Realizată în stilul palatelor comunale veneţiene, opera arhitecţilor Nicu Georgescu şi George Cristinel prezintă o structură estetică specifică unui sediu administrativ, cu elemente arhitecturale care amintesc de palatele comunale ale Renaşterii italiene. Sala Mare, aflată la primul etaj, este cea mai impozantă şi importantă a întregului local, fiind prevăzută cu panouri şi nişe pentru picturi, concepute ca un ansamblu impresionant, prin unitatea şi coerenţa lui, de către cunoscuta pictoriţă Olga Greceanu (1880-1978) care a decorat-o în frescă, în anul 1936.

Ilustrând momente din istoria administraţiei publice locale, frescele ne amintesc de adunările "judeţelor de pârgari" la care luau parte boieri şi cetăţeni, în straie pitoreşti pentru a hotărî soarta oraşului.

Tipurile personajelor reprezentate, cu figuri prelungi, asemenea eroilor romantici idealişti, duc gândul la luptătorii pentru dreptate socială. Se remarcă asemănarea lor cu sfinţii din picturile religioase.

Olga Greceanu a făcut parte din prima generaţie de femei afirmate în viaţa publică în secolul al XX-lea. Artista a abordat genul cel mai dificil, grăitor şi plin de răspundere, al compoziţiei monumentale, întrecându-i, prin fermitatea stilului, pe toţi confraţii de breaslă. Departe de reportajul vieţii zilnice, frescele din Sala Mare sunt pătrunse de aceeaşi atmosferă solemnă ca şi celelalte picturi, concepute ca modele de cinste şi integritate în judecarea cauzelor comunităţii, la care generaţiile actuale trebuie sa ia aminte. Artista nu lucra după proiecte prealabile pe hârtie.

Pentru a stabili legătura nemijlocită a picturii cu suportul ei, Olga Greceanu lucra, de la început, direct pe perete. După ce îşi fixa ideea într-un crochiu sumar, se urca pe schela şi construia, după cum impunea forma zidului, scheletul linear al compoziţiei, "traseele energetice", cum numea ea, principalele direcţii de desfăşurare a acţiunii. Astfel, în compoziţia statică, sugestia de mişcare este realizată cu mijloace pur plastice, prin ritmul susţinut al liniilor care se succeda, prin frecvenţa oblicelor. Examinând raportul dintre om şi Univers în întreaga operă a artistei, se constată o covârşitoare dominaţie a personajelor asupra spaţiului, figurile ocupând aproape toată suprafaţa panourilor. Acordurile cromatice folosite reflectă strădania de a pune în lumină posibilul echilibru al firii. Armoniile discrete ale tonurilor transparente pornesc de la culoarea locală a obiectelor, văzute într-o lumină egală, fără reflexe sau vibraţii impresioniste. Toate componentele imaginii se angrenează într-o unitate, formând laolaltă armonia polifonică a unui cânt de orgă, în care sunetele se grupează în acorduri, modulând şi amplificând melodia principală.

Vechile schiţe ale clădirii arată că sub unul din peretii sălii de consiliu, unde se află fresca, mai exista o încăpere, aflându-se aşadar de existenţa unor picturi murale pe pereţii sălii mari, astăzi sala de şedinţe a Consiliului Local. În baza fotografiilor cu vechea sală, la iniţiativa Primarului Sectorului 1, domnul Andrei Ioan Chiliman, restauratorii, după ani de muncă, au reuşit să readucă la lumină frescele acoperite de var de către comunişti. Astfel, s-a descoperit opera, încă în stare bună, şi specialiştii restauratori au reuşit să le pună în valoare.

Cu o alură de palat florentin, frumuseţea arhitecturală a construcţiei se remarcă prin loggia de deasupra intrării principale şi prin turnul înalt terminat cu un foişor cu acoperiş ascuţit, dominat de statuia unui străjer în armură medievală. În perioada interbelică turnul era cel mai înalt din zonă, iar pompierii aveau sarcina de a supraveghea totul din interior, de la înălţimea de 56 de metri. “Cavalerul Înzăuat” care sporeşte frumuseţea arhitecturală a turnului clădirii este creaţia tinichigiului ornamentist Alexandru Dimitriu.

Funcţionarii Primăriei de la acea vreme s-au tot gândit ce nume să-i dea statuii “cocoţate” în vârful turnului. Aşa că l-au botezat pe soldatul de aramă după numele celui mai renumit pompier: Pandelică. Astăzi, clădirea Primăriei Sectorului 1 din Bd. Banu Manta nr. 9 este recunoscută de autorităţi ca fiind monument istoric, în conformitate cu prevederile Ordinului Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2314/2004 privind aprobarea Listei Monumentelor Istorice, Vol. I – Municipiul Bucureşti, Poziţia 348, cod LMI B-II-m-B-18073.



Biserici

Biserici cu valoare de patrimoniu

Biserica (Adormirea Maicii Domnului) KRETZULESCU

Se află pe Calea Victoriei nr. 47, în vecinătatea Muzeului Naţional de Artă al României. Biserica a fost ridicată între 1720-1722 de marele logofăt Iordache Kretzulescu la bariera de nord a oraşului. Edificiul se înscrie în arhitectura religioasă a epocii brâncoveneşti (1688-1714). Exteriorul este în cărămidă aparentă. A fost restaurată în 1935-1936 de către arhitectul Ştefan Balş. În interior mai pot fi văzute portretele ctitorilor (Iordache Kretzulescu şi soţia sa, Safta Brâncoveanu), pictate în stil bizantin (1722). Fresca din pridvor datează din 1758 şi 1802. Restul lucrărilor murale a fost realizat în 1859-1860 de către pictorul Gheorghe Tattarescu.

Biserica (Sfântul Nicolae) ALBĂ

Amplasată pe Calea Victoriei, Biserica Albă a fost ridicată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, probabil de către Vişa (Vişica, Vişina), jupâneasă din Băjeşti, împreună cu preotul Neagu Dârvas şi cu soţia sa Rada. Din acest motiv, mahalaua a fost numită când a „Vişichii”, a „Vişinii”sau a lui „Popa Dârvaş”, nume sub care a fost cunoscută şi biserica până în secolul al XIX-lea, când s-a impus denumirea de „Biserica Albă”. Planul bisericii este de tip uninavat, cu absida altarului semicirculară, cu turlă-Pantocrator, turn clopotniţă peste pronaos şi cu portic pe latura vestică.

Între 1868 – 1910, structura arhitectonică a suferit modificări: i-au fost adăugate două turle şi un portic, acoperişul a fost schimbat iar ferestrele mărite. Cât despre pictură, aceasta îi aparţine lui Gh. Tattarescu şi a fost curăţată şi restaurată în mai multe rânduri. Ultima consolidare şi restaurare a avut loc în 1977, după cutremurul din 4 martie.Una dintre comorile acestei biserici este catapeteasma sculpată în lemn de tei, o adevărată capodoperă a şcolii brâncoveneşti.

Biserica Sf. Nicolae „Dintr-o zi”

Este situată pe Strada Academiei, lângă Facultatea de Arhitectură. La începutul secolului al XVII-lea a fost construită o bisericuţă din lemn căreia i se spunea „Dintr-o zi”, deoarece a fost târnosită în aceeaşi zi a anului următor celui în care s-a început construcţia, în locul acesteia, doamna Brâncoveanu zidind, în 1702, un nou lăcaş.

Aceasta este una dintre puţinele biserici bucureştene cu plan în formă dreptunghiulară, cu absida altarului poligonală în exerior. Altarul are o bolta cilindrică, terminată cu o semicalotă, sprijinită pe console. Naosul are o calotă sferică pe pandantivi cu arcuri.

Pridvorul cu zece coloane de cărămidă a fost închis cu geamuri. Ferestrele au încadramente simple, de piatră.

Anul 2012 reprezintă pentru Biserica Sfantul Nicolae "Dintr-o zi" o îndoită bucurie: pe de o parte împlinirea a 310 ani de existenţă, iar pe de altă parte încheierea lucrărilor de consolidare şi restaurare, încununate de sfinţirea bisericii în ziua de 29 aprilie de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, moment istoric marcat printr-o emisiune medalistică jubiliară.

Biserica Boteanu (Bradu)

Aflată pe strada cu acelaşi nume, Biserica Boteanu a fost construită pe locul unei biserici mai vechi din lemn (sec. XVII), ridicată de jupan Mihail. Biserica este menţionată cu numele de Boteanu, de M. Cantacuzino şi D. Fotino. Ajunsă în stare de ruină, a fost demolată Ia începutul secolului XX.

Pe locul acesteia s-a construit lăcaşul actual, de călre arhitectul Nicolae Mihăescu, între anii 1908-1911, pictura aparţinând lui V. Damian. În zidul de la intrarea bisericii noi s-a încastrat valoroasa pisanie a vechii biserici.

Biserica „Sf. Stefan” (Cuibul cu Barză)

Situată pe Strada Ştirbei Vodă, colţ cu Strada Berzei, lăcaşul a fost construit pe la 1860, pe locul unei biserici mai vechi, de către clucerul Dona şi soţia sa, Zamfira. Pe acoperişul de şindrilă al bisericii îşi făceau berzele cuib, de unde şi numele de „Cuibul cu Barză”. Construită în plan trilobat, cu turla octogonală peste naos şi turn (clopotniţa de lemn învelită în tablă) are baza pătrată pe pronaos, lăcaşul are un pridvor închis (iniţial deschis), pe coloane şi arcade în acoladă. Biserica a fost salvată de la demolare, fiind translată în spatele unor blocuri noi, la data de 22 februarie 1988.

Această dată încheie numărul celor opt monumente mutate de către echipa de specialişti condusă de inginerul Eugen lordăchescu. Translarea a fost făcută cu 12 metri spre sud, astfel încât înconjurată fiind de “zidul”blocurilor, este total ascunsă vederii trecătorilor.

Biserica a fost deschisă şi resfinţită la 21 ianuarie 1990.

Biserica „Izvorul Tămăduirii” (Mavrogheni)

Aşezată la capul Podului Mogoşoaiei, respectiv pe actuala Stradă a Monetăriei, Biserica Mavrogheni a fost zidită de domnitorul Nicolae Mavrogheni şi soţia sa Măria, între anii 1785 – 1787. Având hramul „Izvorul Tămăduirii”, lăcaşul fusese ridicat într-un loc pitoresc, la marginea oraşului.

Odată cu biserica, domnitorul Mavrogheni a înfiinţat şi un aşezământ spitalicesc, numit „Iubirea de oameni” sau Filantropia.

Recunoscut şi extins, acesta îşi păstrează şi azi numele. Doctorul Constanting Caracaş va construi, în 1813, Spitalul Filantropia, cu sprijinul bănesc al lui Grigore Bălteanu şi al generalului rus Mihail Kutuzov.

Busturile de piatră ale acestor personalităţi se află şi azi în curtea spitalului Filantropia.

Biserica „Sf. Constantin şi Elena”

Aflată la întretăierea Străzilor Sf. Constantin şi Calea Plevnei, Biserica „Sf. Constantin şi Elena”, monument de arhitectură, a fost zidită în sec. XVIII, de breasla cojocarilor, pe locul unei biserici mai vechi. Biserica are proporţii echilibrate, un pridvor deschis cu arcade şi coloane în stil brâncovenesc. Libertatea stilului arhitectonic definește şi Biserica “Livedea Gospod”. Arhitectura acestei biserici este definită de un plan treflat, de dimensiuni mici (19,5 x 7-9 m), cu ziduri foarte groase, cu abside poligonale şi o turlă octogonală, pe naos, îmbracată în tablă. Pronaosul, uşor supralărgit, este acoperit cu o cupolă turtită.

Turnul-clopotniţă de peste pronaos a fost desființat, fiind şubrezit, iar clopotele i-au fost luate de nemţi în timpul primului Razboi Mondial, pentru a fi topite. În 1880, peretele ce despărţea naosul de pronaos a fost desfăcut pentru lărgirea spațiului interior, rămânând un arc dublu cu tirant, sprijinit pe câte o semicoloană adosată peretelui.

Familia Domnitorului asculta slujba religioasă de la un balcon care acoperă jumătate din pronaos. Biserica este precedată de un pridvor deschis, cu trei arcade trilobate, consolidate cu tiranți, sprijinite pe stâlpi masivi din zidărie şi parapet. Nivelul pardoselii este uşor coborât față de nivelul străzii, marcând vechimea lăcaşului. Dupa 1918, pridvorul care a fost temporar închis, a primit aspectul inițial.

Biserica „Sf. Nicolae” Băneasa

Numele de “Băneasa” vine de la “băneasa”, soţia banului. Întâlnim, în perioada conlocuirii cu slavii, denumiri de localităţi preponderent terminate în “eşti” care arată descendenţa din întemeietorul aşezării (Bucureşti, Văcăreşti…) sau denumiri arătând o apartenenţă, sau o localizare - Băneasa, Mogoşoaia – ori o poreclă: Afumaţi, etc. Lăcaşul a fost construit pe malul lacului Băneasa, lângă casele de pe moşia Văcăreştilor, în 1755, de Ştefan şi Ecaterina Văcărescu şi a fost terminat de fiul lor, poetul Enăchiţă Văcărescu, în 1792 (data pisaniei). Biserica a servit de paraclis familiei Văcărescu. Structura este în plan treflat, cu o turlă octogonală (clopotniţa) pe pronaos şi o cupolă mică pe naos. Picturile din interiorul bisericii au fost refăcute şi doar pe boltă s-au păstrat fragmente din fresca originară. Pridvorul are forma dreptunghiulară cu două coloane în faţă şi două angajate în zid. Faţada bisericii are registrul superior decorat cu medalioane, iar cel inferior este împodobit cu firide simple, înalte, cu arcatură trilobată.

Situată pe colina ce străjuieşte Lacul Băneasa, Biserica “Sfântul Nicolae” Parohia Băneasa, datorită vechimii şi frumuseţii arhitectonice, a intrat în lista monumentelor istorice ce datează din anul 1792. Că Biserica a fost ctitorită de Ecaterina Văcărescu care a terminat-o în 1792, aflăm din pisania actuală a bisericii, situată deasupra uşii de intrare.

Biserica Amzei

Biserica Amzei a fost zidită între anii 1805 - 1810, din banii polcovnicului Nicolae Dărăscu şi ai nepotului său Amza Năescu, vistier, de la care s-a păstrat şi numele bisericii, având hramul „Sf. Nicolae”. Biserica a primit şi hramul „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” şi „Buna Vestire“.

În forma în care apare azi, Biserica Amzei a fost reconstruită din temelie în anii 1898-1901. În mod specific clădirilor datând din perioada anilor 1900-1910, Biserica integrează, într-un mod original, elemente ale stilului baroc, românesc vechi şi Art Nouveau, curent caracteristic începutului de secol XX. Se remarcă armonizarea, în aceeasi construcţie, a unor influenţe diferite, elemente traditionale bizantine, otomane şi româneşti vernaculare – etnografice, în matricea acestui stil. Iconostasul, amvonul şi stranele din stejar au fost făcute de sculptorul Gheorghe Babic. În exterior biserica este ornamentată cu elemente arhitecturale din piatră şi cărămidă, dintre care unele caracteristice arhitecturii neoromâneşti: asize de cărămidă, aparentă galbenă, alternate cu zone tencuite, şiruri de ocniţe sub cornişă şi brâuri bogat decorate. Aşadar, stilul arhitectural neoromânesc este redat în coordonate ”Art Nouveau”, design-ul bisericii Amzei reflectând această evoluţie în stagiul ei de început.

Există trei portaluri închise cu uşi din lemn de stejar sculptat care asigură accesul în biserică prin intrarea principală, dinspre vest, surmontată de un arc treflat. Intrările dinspre nord şi sud sunt protejate prin porticuri, relativ adânci, având câte o arcadă frontală în "mâner de coş", iar lateral, câte un arc "în potcoavă". Arcele frontale au deasupra câte un fronton ascuţit. Fiecare arc frontal reazemă pe coloane cu capiteluri compozite, de factură academistă.

Arcadele şi stâlpii interiori sunt de sorginte renascentistă. Interiorul, foarte înalt, cu lumina naturală filtrată prin vitralii. Pe timp de noapte, interiorul bisericii este luminat de trei candelabre mari din bronz.

Biserica Schitu Măgureanu

Biserica Schitul Măgureanu din Bucuresti, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului -Vovidenia- şi Sfantul Ierarh Visarion, a fost întemeiată între anii 1751-1752 de către Marele Logofăt Constantin Văcărescu şi soţia sa, Marica, fiica Vornicului Iordache Kreţulescu şi a Doamnei Safta, născută Brâncoveanu.

Rămânând neterminată la moartea lui Constantin Văcărescu, în anul 1752, s-a isprăvit şi s-a înfrumuseţat de către fiica dumnealor, Maria, împreună cu soţul ei Marele Ban Mihai Cantacuzino Măgureanu, în zilele domnitorului Constantin Voda Racoviţă, adică între anii 1753-1756.

De la biserica veche se păstrează pisania cu litere chirilice, asezată în peretele bisericii dinspre nord, icoanele împărateşti, rânduite în interiorul bisericii, la intrare, Sfânta Cruce, din Sfântul Altar, icoana Sfântului Visarion şi icoana Cuvioasei Paraschiva, cu ornamente de argint şi un epitaf cusut în fir donat de "Scarlat şi Elena cu fii lor", cu dedicaţie în limba greacă.

Biserica Sf. Nicolae "Manea Brutaru"

Mai înainte de Întemeierea Principatelor, dar şi după aceea, regiunile muntoase şi deluroase din Muntenia erau împânzite cu biserici de lemn a căror existenţă în timp şi spaţiu se explică prin abundenţa materialului lemnos şi prin priceperea meşterilor locali, obişnuiţi să lucreze cu dibăcie şi artă materialul pe care îl aveau la îndemână. “Meşterii de pe întreg pământul românesc, precum şi cei de dincoace de Carpaţi erau grupaţi în bresle ce cuprindeau pe cei cari practicau acelaşi meştesug. A existat astfel o breaslă a tăbăcărilor, a şelarilor, a brutarilor etc., în fruntea căreia se afla un staroste sau un, vătaf”. La sfârşit de secol XVIII, Capitala se întindea cât o treime din suprafaţa pe care o are Bucureştiul astăzi. Locurile virane deveneau din ce în ce mai populate, iar mahalalele” se înmulţeau cu localnici înstăriţi prin îndeletnicirea lor cu diverse meserii. Vechile mahalale sau “suburbii" au început a se fărâmiţa în altele mai puţin întinse luând denumiri inspirate din meseriile localnicilor. Cum pâinea era cea mai de trebuinţă tuturora, mai toate mahalalele oraşului aveau pitarii lor. De breasla brutarilor se leagă numele mahalalei “Popa Radu” denumită mai târziu “Manea Brutaru”, în jurul bisericii ridicate de acest staroste, urmaşul lui Mitache Coadă.

Biserica Sf. Nicolae "Manea Brutaru" este monument istoric de interes naţional. Având imaginea amplasamentului iniţial al câtorva dintre bisericile Bucureştiului, avem posibilitatea să identificăm moştenirea bizantină din structura oraşului. Ctitorită la sfârşitul secolului al XVIII-lea de către Manea Brutaru, starostele brutarilor din capitala Ţării Româneşti, Biserica Sf. Nicolae din Str. G-ral Constantin Budişteanu nr. 4-6 a fost declarată monument istoric ce datează din anul 1787. Acest frumos lăcaş de cult a fost clădit în dimensiuni reduse, respectându-se tipul de biserică din secolul al XVIII-lea din Ţara Românească. Aşa cum arătam, în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, bisericile se clădesc în dimensiuni reduse, marcând astfel, trăsăturile epocii de decadenţă.

Biserica Luterană

Situată pe strada cu acelaşi nume din fosta mahala a Stejarului, Biserica Luterană a fost construită între anii 1851-1853, după planul arhitectului Wohnbach. Având 36 metri înălţime, era la acea vreme cea mai înaltă clădire din Bucureşti. Pentru construcţia bisericii au donat fonduri personalităţi importante, printre care împăratul Austriei, prinţul Bibescu, compozitorul Franz Liszt, iar mai târziu principesa Elisabeta, care era de confesiune luterană.

Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Iosif”

Catedrala metropolitană şi arhiepiscopală „Sfântul Iosif” a fost construită între anii 1873-1884 după planurile arhitectului vienez dr. Friedrich Schmidt, având stil romanic, combinat cu elemente gotice.

Ctitorul Catedralei este Episcopul Ignatius Paoli, din Congregaţia Călugărilor Pasionişti, primul Arhiepiscop al Arhidiecezei de Bucureşti.

Banii pentru construirea Catedralei au provenit de la credincioşii din Bucureşti, de la diferite personalităţi înstărite, dar şi de la binefăcători din străinătate, cunoscuţi sau prieteni ai Episcopului Paoli. Piatra folosită la construcţie a fost adusă din carierele de la Russe (Bulgaria), iar cărămizile au fost fabricate sau achiziţionate din Bucureşti şi localităţile învecinate. Interiorul catedralei este bogat decorat.

În ziua de vineri, 15 februarie 1885, a fost celebrată Sfânta Liturghie Pontificală de către Arhiepiscopul Ignatiu Paoli pentru consacrarea şi inaugurarea Catedralei „Sfântul Iosif”. Arhiepiscopul era înconjurat şi de reprezentanţii autorităţilor civile: Delegatul Consiliului de Miniştri, Ministrul Afacerilor Externe, Preşedintele Senatului, Prefectul Poliţiei, Primarul Capitalei, întregul corp diplomatic de la Bucureşti.

Altarul mare al Catedralei a fost executat la Roma, din marmură albă de Carrara, după planurile arhitectului Friedrich Schmidt şi apoi montat la Bucureşti, de specialistul Niccolo Orassi. Lucrările au fost conduse de arhitect Alfons Zegers, invitat din Irlanda.

Pictura decorativă a navei centrale a fost executată de către Georg Roder din München, iar pictorul Fr. Elsner a executat pictura decorativă din capela baptisteriului şi din navele laterale ale Catedralei.

Îmbrăcarea în stucatură a colonadelor, stâlpilor şi a pereţilor este opera maeştrilor italieni, fraţii Aterio.

Orga Catedralei este una dintre cele mai bune orgi de concert din România. Ea a fost construită şi montată de firma L. Wegenstein din Timişoara în 1930, înlocuind orga montată în 1892 de firma Merklin din Paris.

La 15 februarie 1885 s-a ţinut prima Liturghie.

După fiecare cutremur, Catedrala a fost reparată şi consolidată, dar numai pe porţiuni, până când, în 1991, au fost începute lucrări complexe de consolidare. Aceste lucrări au fost executate după un plan gândit unitar pentru întregul edificiu al Catedralei. În 1986 au fost terminate lucrările de pictură din Catedrală, începute de pictorul Toma Lasconi şi finalizate de către echipa condusă de Petru Ciobănică.

Biserica Italiană

Situată pe Bulevardul Magheru, Basilica Italiană a fost construită în stil romanic, din cărămidă aparentă, între anii 1920-1930, de către Legaţia Italiei. Planul realizat de arhitectul Stopa cuprinde două nişe dreptunghiulare laterale, absida poligonală, pridvor închis pe latura de vest. Turla octogonală, cu baza pătrată, este situată deasupra navei, în interior, coloane şi arcadele susţin spaţiul orgii şi tribunele publicului. Altarul este separat de navă printr-o balustradă curbă, cu colonete de marmură. Partea din faţă este realizată în tehnica „sgraffitto”. Ferestrele au decoraţii de piatră sculptată, au formă semicirculară şi circulară şi sunt prevăzute cu vitralii. Învelitoarea este din olane, iar alături se află o casă parohială.



Monumente şi Statui

Arcul de Triumf

Arcul de Triumf a fost înălţat, în 1922 cu prilejul victoriei armatelor române în Primul Război Mondial. Iniţial din lemn şi stuc, monumentul va fi înlocuit cu unul din piatră, operă a arhitectului Petre Antonescu, între anii 1935 – 1936.

Faţada sudică este frumos împodobită cu două medalioane de bronz, ce înfăţişează chipurile Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria, care le înlocuiesc pe cele originale, distruse de regimul comunist, după anii `80.

În locul lor au fost aplicate două mari flori de piatră, care au fost date jos, după 1989, iar chipurile regale şi-au reluat locul.

Deasupra fiecărui medalion se află câte o „Victorie” în relief, opere ale sculptorilor C. Baraschi şi M. Constantinescu.

Pe faţada nordică, alte două medalioane au sculptate chipurile Barbăţiei şi Credinţei. Bărbăţia este înfăţişată de un războinic cu sabie, lucrarea arh. I. Jalea, iar Credinţa de un tânăr cu o cruce, autor C. Baraschi. Victoriile de deasupra lor sunt executate de sculptorii D. Onofrei şi C. Medrea.

Pe pietrele de boltă ale Arcului de Triumf sunt înscrise bătăliile de la Mărăşeşti, Oituz, iar pe faţadele laterale sunt înscrise proclamaţiile Regelui Ferdinand către popor, făcute atunci când ţara a intrat în război.

Monumentul Eroilor Aerului

Este înălţat pe Bulevardul Aviatorilor, între 1930 - 1935, de I. Fekete şi Lidia Kotzebue, şi are ca element principal un Icar impunător, cu aripile larg deschise.

Monumentul Aerului - Mircea Zorileanu

Monumentul este opera sculptorului F. L. Gové, şi a fost ridicat în 1937 în memoria maiorului Mircea Zorileanu (14 octombrie 1883-10 februarie 1919).

Este amplasat în Piaţa Quito, la intersecţia Străzilor Paris, Praga şi Varşovia. La temelia monumentului se află urna cu cenuşa aviatorului.

Monumentul „Avântul Ţării”

În piaţa Valter Mărăcineanu, ce are ca fundal arborii bătrâni ai Cişmigiului se înalţă pe un soclu de travertin de Deva, un grup statuar cuprinzând: o femeie, care simbolizează România şi care ţine în mână un vultur cu aripile ridicate.

Monumentul, dedicat celor căzuţi în cel de-al doilea Război Balcanic, a fost înălţat în 1929, este opera sculptorului Emil W. Backer şi a arhitectului Arghir Culina. Pe el stă scris „Avântul Ţării”.

Monumentul lui Dinicu Golescu

Dinicu Golescu (1777 - 1830), cărturar iluminist, unul dintre fondatorii „Societăţii Literare Române - 1827” şi ctitor de şcoală românească la Goleşti (1826), este evocat în acest monument realizat de sculptorul W. Hegel în anul 1908. Marele profesor este redat stând în picioare pe un soclu, îmbrăcat în hainele boiereşti din epoca sa. Pe fiecare latură a soclului, care susţine monumentul, se află câte o nişă având în centru busturile celor patru fii ai cărturarului din Goleşti. Monumentul este amplasat pe B-dul Dinicu Golescu, colţ cu Str. Mircea Vulcănescu.

Monumentul Inginerului George I. Duca (1846-1899)

Monumentul, închinat vieţii şi activităţii lui G. I. Duca, care a adus contribuţii la organizarea transporturilor feroviare române, este aşezat în Piaţa Gării de Nord pe un soclu din piatră de Dobrogea, înalt de 6 metri; în centrul grupului statuar se ridică bustul din bronz, înalt de un metru. Monumentul a fost dezvelit în anul 1924, fiind opera sculptorilor D. Paciurea, Filip Marin şi a arhitectului Ştefan Burcuş.

Monumentul „Alergătorii”

În interiorul micului scuar din faţa Ministerului Industriilor, fostul sediul al Casei Autonome a Monopolurilor Statului, pe Calea Victoriei (la intersecţia cu Piaţa Amzei), se află un expresiv grup statuar din bronz, înfăţişând trei tineri în plină alergare, toţi trei cu braţul drept întins înainte într-un gest care sugerează efortul de a prinde, de a atinge ceva.

Monumentul, înalt de 1,70 metri, este aşezat pe un soclu de piatră de 1,30 metri şi a fost realizat în 1913, de sculptorul Alfred de Boucher. El se mai intitulează şi „Spre Ideal”.

Monumentul Eroilor CFR-işti

Este opera sculptorilor C. Medrea şi I. Jalea şi cinsteşte participarea ceferiştilor la Primul Război Mondial.

Monumentul Infanteriei

Acest monument, creaţie a sculptorului Ion Bolbore, a fost inaugurat, pe 27 aprilie 2000, în primul rond de la şosea. A fost amplasat în aceeaşi zonă în care s-a aflat fostul Monument al Infanteriei, sculptat de Ion Jalea.

Monumentul Eroilor Francezi (1916 – 1918)

Monumentul Eroilor Francezi, realizat din marmură de Carrara, reprezintă un soldat francez rănit pe câmpurile de luptă din România, în anii Primului Război Mondial (1916 - 1918), fiind sprijinit de o soră de caritate.

Monumentul, înalt de 2 metri, este opera sculptorului român Ion Jalea şi a fost „dezvelit” în anul 1920 în Grădina Cişmigiu. Inscripţia de pe monument, scrisă în limba franceză şi română, aminteşte eroismul soldaţilor francezi, căzuţi la datorie pe pământ românesc.

Bustul lui Napoleon al III-lea (împăratul Franţei 1852-1870, Mare prieten al Românilor)

Într-un frumos părculeţ pe Strada Paris, a fost ridicată după 1989 statuia lui Napoleon al III-lea, cu sprijinul Societăţii Bouygues România, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul dat de împăratul francez la înfăptuirea României moderne.

Monumentul Crucea Mileniului

Sculptură a artistului Paul Neagu amplasată în Piaţa Charles de Gaulle în 1990. Monumentul face trimitere la gloanţele din Decembrie `89, ce au „găurit” sufletul Neamului Românesc. Găurile de gloanţe sunt rectangulare pentru a sublinia contrastul formal cu reprezentarea circulară, perfectă, a sufletului. Această cruce formată din bucăţi lipsă face o dublă trimitere: una evidentă, la simbolul creştin, alta la golurile din drapelurile naţionale fluturate în perioada evenimentelor comemorate.

Monumentul Eroii Revoluţiei

Ridicat în 2005 în cinstea eroilor din decembrie 1989, este opera lui Alexandru Ghiduş şi face referire la puterea spiritului românesc (reprezentat în acest caz de o piramidă ascuţită) de a străbate prin orice greutăţi, reprezentate de un ghem încâlcit de fire (sârmă ghimpată). Contrastul între cele două elemente compoziţionale este subliniat atât proporţional cât şi cromatic.

Bustul lui Corneliu Coposu

Monumentul este amplasat în vecinătatea Bisericii Kretzulescu fiind opera lui Mihai Buculei (1996).

Bustul lui Gheorghe Panu

Om politic şi publicist, Gh. Panu (1848 - 1910) a fost unul din apropiaţii lui C. A. Rosetti. A înfiinţat ziarul „Lupta”, în care a publicat articole antimonarhice. Bustul, ridicat de către ziarul „Adevărul”, este realizat din bronz de sculptorul Gheorghe Horvath şi este amplasat în Grădina Cişmigiu.

Fântâna Mioriţa

Amplasată pe Şoseaua Bucureşti – Ploieşti, fântâna a fost construită în anul 1936, din granit de Dobrogea, după planurile arhitectului Octav Doicescu. Monumentul este alcătuit dintr-un bazin elipsoidal (50 de metri pe diametrul mare şi 30 de metri pe diametrul mic), de-a lungul căruia se înalţă două ziduri paralele cu o pantă între ele, pantă prevăzută cu numeroase orificii pentru jeturile de apă.

Zidurile sunt decorate cu mozaicuri (realizate de sculptoriţa Miliţa Petraşcu), înfăţişând două momente din celebra baladă populară „Mioriţa”.

Fântâna cu copii

Amplasat pe Str. Dionisie Lupu, monumentul este format dintr-un grup de trei copii în poziţii diferite, aşezaţi pe un suport.

În partea de jos a monumentului, o fetiţă ţine în mâini un peşte din a cărui gură ţâşneşte apa. În faţa sa se află un bazin de apă.

Operă a sculptorului I. Iordăchescu, realizată din marmură.

Fântâna Luigi Cazzavillian

Monumentul, fixat pe un soclu de piatră de Dobrogea, aşezat în mijlocul unui bazin din aceeaşi piatră, este Ansamblu peisagistic realizat de Ion C. Dumitru - Bârlad în Parcul Cişmigiu. împodobit cu ornamente în stil baroc. În partea superioară a soclului se află o ghirlandă de bronz cu flori, panglici şi ciucuri. Doi îngeri, cu câte o placă pe genunchi şi doi amoraşi din bronz, împrejmuiesc soclul de bronz. Amoraşul din dreapta ţine într-o mână ziarul „Universul”, fondat de Luigi Cazzavillian în 1884, iar în alta o baionetă. Pe soclu este aşezată o poezie dedicată lui Luigi Cazzavillian.

Monumentul este opera sculptorului Filip Marin şi este amplasat în parcul Cazzavillian, de pe strada cu acelaşi nume.

Fântâna Sissi

Ansamblu peisagistic realizat de Ion C. Dumitru – Bârlad în Parcul Cişmigiu.

Patrimoniul cultural şi turistic promovat cu fonduri europene

Cunoscut şi sub denumirea de “Sectorul de Verde”, Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, zonă de maximă concentrare a culturii şi civilizaţiei noastre, constituie acel loc în care omul, natura şi istoria au condus la apariţia unei aşezări care îmbină frumuseţea cadrului natural cu vestigiile trecutului şi semnele prezentului.

Fără îndoială, dintre zonele administrative ale Capitalei, Sectorul 1 este depozitarul celor mai importante elemente de patrimoniu cultural şi turistic din Bucureşti. Aici se regăsesc cele mai importante monumente, statui, muzee, parcuri şi grădini publice din Capitală.

Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Observatorul astronomic „Amiral Vasile Urseanu”, Parcul Herăstrău”, Muzeul Naţional de Arheologie “Vasile Pârvan” sunt numai câteva dintre valoroasele elemente de patrimoniu care au transformat Sectorul 1 în perla culturală şi urbanistică a Capitalei. Aceste importante elemente de patrimoniu din Sectorul 1, nu reprezintă doar monumente istorice, de artă şi obiective turistice, dar, în acelasi timp reprezintă repere fundamentale ale identităţii naţionale care fac din Bucureşti un centru de atracţie şi de răspândire culturală în Europa şi în lume.

Pentru binele cultural al Sectorului 1, al Capitalei, pentru binele naţiunii române, în general, aceste elemente de patrimoniu cultural şi turistic trebuie puse în valoare. A devenit deja o axiomă că problematica protejării şi valorificării patrimoniului cultural este una deosebit de importantă, cu profunde semnificaţii pentru afirmarea identităţii naţionale.

Şi dacă Sectorul 1 are pe teritoriul său obiective de patrimoniu de o valoare inestimabilă, atunci ele trebuie puse în valoare având în vedere, în primul rând, importanţa lor culturală şi turistică.

Prin intermediul REGIO - Programul Operaţional Regional 2007-2013, Axa Prioritară „Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului”, Domeniul de intervenţie 5.3. – „Promovarea potentialului turistic şi crearea infrastructurii necesare pentru creşterea atractivităţii României ca destinaţie turistică”, Primăria Sectorului 1 a obţinut fonduri europene, în valoare de aproximativ 5 milioane lei, pentru implementarea Proiectelor de promovare turistică: ”Green Culture”; ”Oameni de piatră”; ”Bucureștiul te vrea în teneși!”; ”Orașul vrăjit”; ”Oameni și locuri”.

Scopul principal al acestor Proiecte rezidă în creşterea gradului de vizibilitate a unor obiective culturale cu înalt potenţial turistic, din Sectorul 1 Bucureşti. În subsidiar Proiectele de promovare turistică implementate prin REGIO urmăresc îmbunătăţirea ofertei turistice prin crearea unor trasee turistice care să includă obiectivele culturale selectate. Promovarea acestor obiective în cadrul acestor proiecte reprezintă o iniţiativă complementară altor iniţiative privind implementarea altor proiecte de promovare turistică derulate de către Primăria Sectorului 1 Bucureşti interesată în creşterea atractivităţii turismului, la nivel regional, naţional sau la nivel local, respectiv, Municipiul Bucureşti. În scopul creşterii atractivităţii obiectivelor de patrimoniu selectate, Proiectele îşi propun ca obiectivele culturale menţionate să beneficieze în primul rând de servicii de promovare de calitate, pentru a atrage interesul turiştilor români, cât şi străini.

Includerea Capitalei României în reţeaua destinaţiilor turistice de excelenţă (EDEN), destinaţii promovate şi premiate anual de Comisia Europeană, reprezintă o ţintă pe termen mediu şi lung avută în vedere de către toate autorităţile implicate, inclusiv de către Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti.

În cadrul Proiectului ”GREEN CULTURE” sunt promovate Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu", Muzeul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Colegiul Național „Sf. Sava” și Pasajul Victoria.

Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu"

Este singurul observator public al Municipiului Bucureşti. Acest important obiectiv ştiinţific al Capitalei poartă numele amiralului Vasile Urseanu, un mare pasionat de astronomie, căruia i-a aparţinut clădirea în care îşi are sediul observatorul. De altfel, acesta este şi cel care a construit imobilul în anul 1910 sub forma unei corăbii ancorate în centrul Bucureștiului. „Mi-am construit casă în formă de yacht, având o cupolă de observator, ca în același timp când fac observații cu luneta, să am senzația că plutesc și pe mare", spunea amiralul Vasile Urseanu în memoriile sale.

La început aici puteau practica astronomia numai câţiva pasionaţi fără ca imobilul să fie deschis publicului larg. Astfel, amiralul organiza în acest imobil serate şi petreceri cu tematică specială, a căror principală atracţie o reprezenta observarea corpurilor cereşti cu luneta instalată în cupola clădirii. După moartea amiralului, în 1926, soția acestuia, Ioana Urseanu, are grijă de clădire câțiva ani, urmând ca în 1933 să o doneze municipalității orașului București. Aceasta instalează sediul pinacotecii, iar toate materialele care se referă la hobby-ul amiralului – astronomia -, sunt “exilate” în subsolul clădirii. Începând cu anul 1950 clădirea își găsește adevărata menire, aceea de Observator Astronomic, iar bucureştenii şi nu numai pasionaţi de “stele” sau alte corpuri cereşti au în sfârşit un loc unde se pot delecta cu această activitate. Astfel, ecuatorialul și luneta sunt remontate în cupolă, iar observatorul este inaugurat, pentru public, la începutul lunii mai 1950.

La Observatorul Astronomic din Bucureşti iubitorii acestei ştiinţe pot face nu numai observaţii astronomice, dar pot lua parte şi la cursuri pe această temă care se adresează atât începătorilor, cât şi iniţiaţilor. Aceste cursuri au o tradiție de peste 20 de ani: încep în luna noiembrie și se desfășoară cu o frecvență de o ședință pe săptămână.

Muzeul de Arheologie „Vasile Pârvan”

Institutul de Arheologie - Muzeul de Arheologie „V. Pârvan” îşi are sediul într-o clădire cu o istorie extrem de frumoasă, asta în ciuda stării avansate de degradare în care se găseşte astăzi. Este vorba despre Casa Macca situată pe strada Henri Coandă nr. 11. Stilul eclectic în care a fost construită casa cu o mare varietate de forme și ornamente, încărcată cu elemente stil art nouveau i-a făcut pe specialişti să presupună că arhitectul clădirii este I.D. Berindey. În interior încăperile sunt dispuse simetric în jurul axului imaginar ce unește parterul cu mansarda, printr-un gol central de forma unei elipse, creat la etaj, cu rol de balcon. La parter se ajunge printr-un vestibul a cărui scară este de marmură. Plafonul este pictat şi reprezintă o compoziţie alegorică, iar pereţii sunt decoraţi cu panouri stucate şi pictate şi câte o uşă cu ancadramente realizate cu motive figurative. Acest imobil va reveni în 1912 Casei Şcoalelor (Ministerul Educației), imediat după moartea Elenei Macca, soția col. Petre Macca (ofițer de intendență în timpul războiului de independență de la 1877-1878). Până în 1931 casa a găzduit Biblioteca Pedagogică, însă profesorul N. Iorga, în calitate de prim-ministru, a repartizat casa Muzeului Național de Antichități (MNA), care exista din 1834 fără să aibă, însă, un sediu stabil.

Patrimoniul arheologic actual cuprinde importante descoperiri de piese arheologice, păstrând organizarea în colecţii de studiu, pe criterii topografice şi cronologice, de la uneltele paleolitice până la artefactele medievale târzii, precum şi piese epigrafice, arhitecturale, sculpturale, numismatice. De altfel, din colecţiile donate în primii ani de existenţă ai MNA au rămas în proprietatea Institutului de Arheologie importante şi numeroase colecţii de antichităţi cum ar fi: colecţia de antichităţi egiptene (cea mai numeroasă din ţară), de vase miceniene, cipriote, italiote şi attice, de opaiţe şi sticlărie romane, de inscripţii şi piese numismatice.

Colegiul Național „Sf. Sava”

În anul 1668, la inițiativa stolnicului Constantin Cantacuzino, a fost creat Colegiul Național „Sf. Sava”, cea mai veche școală din Țara Românească. Limbile de predare în acest colegiu erau greaca şi latina. Şcoala este urmaşa „Academiei Domneşti“ care funcţionase, de la sfârşitul secolului al XVII-lea, la Mănăstirea Sf. Sava, fiind una dintre cele mai importante academii din Balcani, alături de Academia din Phanar şi Şcoala Superioară a Patriarhiei Constantinopolului, care funcţionau ambele în Istanbul. Academia Domnească a fost reorganizată în mai multe rânduri de-a lungul anilor: de Constantin Brâncoveanu în 1707, de Alexandru Ipsilanti în 1776 și de Ion Caragea în 1814-1817.

Gheorghe Lazăr este cel care a introdus în 1818 predarea în limba română la toate nivelele Colegiului Naţional “Sfântul Sava”. Acesta cuprindea în 1831 treptele de „umanioare” (gimnaziu - patru ani), de „învăţături complementare” (trei ani) şi de „cursuri speciale” (învăţământ superior, trei ani).

Anul 1864 este anul divizării Academiei la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Astfel, ramura academică a fost convertită în Universitatea din București, iar cea de educaţie secundară a fost organizată în ceea ce va fi numit mai târziu Colegiu Naţional „Sfântul Sava”.

Mulți dintre cei care au frecventat cursurile Academiei Domnești, au avut o solidă carieră bisericească, culturală și politică.

Unii s-au afirmat în viața politică a țării, desfășurând și o valoroasă activitate culturală: Nicolae Văcărescu, Grigore Brâncoveanu, Constantin Câmpineanu, Ștefan Bălăceanu, Iordache Golescu, Constantin Golescu, I. Riyos Neroulus etc.

Alţii au fost reprezentanți de seamă ai bisericii, oameni de cultură, angajați în marile frământări politice din sec. al XVIII-lea și de la începutul sec. al XIX-lea, mitropoliți ai Ugrovlahiei (Grigore de la Colțea, Grigore de la Căldărușani, Neofit), episcopi (Chesarie de la Râmnic, Chesarie de la Buzău, Ilarion de la Argeș).

Pasajul Victoria, numit și pasajul „Imobiliara” sau „Bossel” face legătura între str. Academiei și Calea Victoriei. Clădirea din Calea Victoriei nr. 48-50, străbătută de acest pasaj a fost construită de societatea „Imobiliara“ la începutul secolului XX. Parterul Sălii Teatrului de Păpuşi „Ţăndărică“ a găzduit unul din vechile şi celebrele cinematografe ale Bucureştilor – Cinema „Select“. Tot aici, cu mulţi ani înainte, a funcţionat Sala Bossel, după numele unui tapiţer sas anume Friederich Bossel care a cumpărat casa la 1839. Acesta a modificat clădirea şi a transformat-o într-un han cu un singur etaj. Aici s-au organizat, începând cu 1849, timp de trei decenii „balurile cele mai nobile şi singurele spectacole de teatru din Bucureşti cu cele de la Teatrul Naţional“ (Gh. Crutzescu), drept pentru care bucureştenii îi spuneau şi „Teatrul cel Mic“.

Lipită de clădirea Imobiliara, la nr. 52, se află Casa Resch construită în anul 1855 de giuvaergiul Joseph Resch. Acesta sosise de la Viena în anul 1837 şi firma sa a contribuit la formarea unei întregi generaţii de giuvaergii. Casa, unde a trăit şi s-a stins din viaţă gazetarul francez îndrăgostit de Bucureşti, Ulysse de Marsillac, a fost transformată în „Hotelul English“ după ce a fost vândută în anul 1885 lui Grigore Eliade zis Cârciumărescu, personaj „incult, dar deştept şi întreprinzător“. Cu acest prilej a fost realizat şi elegantul (pe atunci) Pasaj Englez care leagă Calea Victoriei de strada Academiei.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, francezul Donat Hugues a deschis, lângă Casa Resch, primul hotel de pe Podul Mogoşoaiei - Hotelul Hugues (la nr. 54). Acesta, împreună cu vestitul său restaurant, s-au numărat printre cele mai luxoase şi mai costisitoare din Capitală.

De altfel, însuşi Mihai Eminescu a locuit în zonă cam pe la 1868. Mai exact, marele poet a locuit într-o cameră aflată în spatele hotelului. Deşi pare surprinzător, ambele clădiri – Resch şi Hugues – s-au păstrat cu mici modificări, până astăzi, constituind cele mai vechi edificii de pe Calea Victoriei. Unul din subsolurile Pasajului Imobiliara a găzduit, începând cu 1940 până în anii ‘50 localul Fu-Chang, primul restaurant cu specific chinezesc din București. Având în vedere că era la adăpost de bombardamente, devine în 1944, în plin război, local de lux, frecventat de bogătașii Capitalei. Un alt local care a funcţionat în Pasajul Victoria a fost birtul „Mercur”. Deschis în 1933, acest local era numit de bucureșteni și „Mer-popou”, fiind vestit pentru specialitățile din carne și pentru cea mai bună ciorbă de burtă din București.

Pe la mijlocul secolului XX este menționată la subsolul din centrul Pasajului şi parfumeria „La Panaitopol”, de unde bărbații „cu ștaif” își puteau achiziționa colonia la modă „Paciuli”, importată din India.

Monumentele “Green Culture” sunt numai câteva dintre valoroasele elemente de patrimoniu care au transformat Sectorul 1 în perla culturală şi urbanistică a Capitalei. Impresionante prin istoria pe care o poarta, monumentele “Green Culture” au nevoie de tot sprijinul pentru a fi reabilitate, promovate, admirate si ocrotite.

Proiectul ”OAMENI DE PIATRĂ”

Fără îndoială că identitatea culturală a unui oraş este dată de tradiţiile sale, de modul cum îşi conservă istoria (prin mituri, legende şi repere simbolice), dar şi de statuile şi monumentele comemorative ce evocă personalităţi remarcabile legate de acele locuri şi întregesc frumuseţea urbei. Dincolo de arhitectura tradiţională şi modernă, vocaţia culturală a Sectorului 1 se regăseşte şi în statuile şi monumentele comemorative ce întregesc peisajul urbanistic. Din “inventarul” statuilor din Sectorul 1 nu pot lipsi: Alexandru Lahovary”, “Barbu Stefănescu Delavrancea”; “Vladimir Ghika”; Nicolae Iorga”; “Iuliu Maniu”; I.C. Brătianu” sau Generalul Charles de Gaulle”.

Fascinaţia dăltuirii în piatră a unor mari oameni ai neamului a dat naştere acestor statui monumentale, obiective culturale, adevărate atracţii turistice, promovate în cadrul Proiectului ”Oameni de Piatră”. Prin Proiectul „Oameni de Piatra”, finantat prin Regio, turistul cultural va regă şi o multitudine de elemente de interes ce corespund dorinţelor unui călător avid de a descoperi personalităţile care au marcat istoria oraşului. Bucureştiul e o capitală tânără, în plină expansiune, dar cu o istorie bogată.

Daca priveşti mai atent vei descoperi ca Sectorul 1 este Capitala Capitalei. Comoara ascunsă care nu lasă pe oricine să o descopere. Dar odată depus efortul, satisfacţiile sunt mari.

Statuia lui Barbu Şt. Delavrancea este opera renumitului sculptor Cornel Medrea, fiind amplasată în 1957 în Parcul Kiseleff. Barbu Ștefănescu Delavrancea a fost un prozator, dramaturg, gazetar, avocat şi om politic român, cunoscut mai ales prin activitatea sa literară. Nuvela „Hagi-Tudose” și drama „Apus de soare” constituie operele de căpătâi ale valorosului scriitor.

Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918) a studiat la Școala Domnească şi la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, avându-i ca dascăli pe cei mai de seamă profesori ai vremii: D.A. Laurian, Anghel Demetriescu sau Vasile Ștefănescu.

Din perioada liceului datează și primele lui încercări literare. Între 1877-1882 urmează cursurile Facultăţii de Drept, debutează în ziarul România liberă (1878) şi publică primul volum de poezii („Poiana Lungă. Amintiri”), volum care s-a bucurat de o bună primire din partea criticii. Între 1882 şi 1884 se duce la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile juridice. Întors în ţară, publică Trubadurul (1886) și Hagi-Tudose (1887).

În 1888, Delavrancea lucrează ca redactor la „Democrația” și „Voința Națională”, iar la 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități literar-dramaturgice, scriitorul este ales membru al Academiei Române.

Barbu Şt. Delavrancea nu a avut numai o solidă carieră literară, dramaturgică sau jurnalistică ci şi una politică şi administrativă. Astfel, în 1899 a fost ales primar al Bucureştilor.

Născut în anul 1888, sculptorul Cornel Medrea a urmat Şcoala de Arte şi Meserii din Zlatna şi Şcoala Superioară de Arte Decorative din Budapesta (1905-1912). Din 1914 face primii paşi în cariera sa artistică, participând la Saloanele oficiale şi la expoziţiile grupării „Tinerimea Artistică”, „Arta română” etc. Ulterior expune la Bienala de la Veneţia (1928, 1938, 1956, 1958) şi la alte manifestări din străinătate. Cornel Medrea a avut şi o importantă carieră universitară fiind Profesor de sculptură la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, apoi între anii 1939-1964 la Institutul „N. Grigorescu” .

Statuia monseniorului Vladimir Ghika a fost realizată în anul 1938 de sculptorul Gheorghe Anghel, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul primit de la Monseniorul Ghika în timp ce studia la Paris. Ea este cunoscută şi sub numele de „Cărturarul”, nume care a salvat-o de la distrugere în timpul regimului comunist. Pentru a reprezenta mai bine spiritul monseniorului Ghika, Gheorghe Anghel a amplificat numai verticalele lucrării, sugerând o grandoare spirituală, nu materială, a celui înfăţişat. Alungirea conferă un aer halucinant figurii Monseniorului, accentuând atmosfera bizantină.

Statuia a fost expusă la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, iar ulterior, în anul 2004, prin stăruința preotului paroh al bisericii franceze ”Sacré Coeur”, Ioan Ciobanu, a fost aşezată în scuarul din apropierea bisericii (construită în 1930 de Societatea Fiicelor Carităţii).

Creaţie a sculptorului Ion Irimescu, bustul lui Nicolae Iorga a fost amplasat în anul 1976 în faţa Institutului de Istorie de pe bulevardul Aviatorilor care poartă numele renumitului istoric.

Istoric și critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, cadru universitar și membru al Academiei Române, Nicolae Iorga (1871-1940) a fost una dintre cele mai luminate minţi ale neamului, lăsând în urma sa o operă impresionantă. El s-a remarcat și în domeniul politic, deținând funcții de ministru, parlamentar și prim-ministru. Nicolae Iorga a avut un sfârșit tragic, fiind ridicat de la vila sa din Sinaia de legionari și ulterior asasinat. După aflarea veștii despre asasinarea lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Statuia lui Alexandru Lahovary este creaţia sculptorului Marius Jean Antonin Mercié. Monumentul îl înfăţişează pe celebrul om politic în calitate de orator. La baza monumentului este amplasată alegoria masculină a Dunării, iar în stânga o alegorie a României Agricole. Statuia lui Alexandru Lahovary a fost amplasată în anul 1901 în Piaţa cu acelaşi nume.

Alexandru Lahovary (1897-1953) a îmbinat cariera juridică cu cea politică. Astfel acesta a fost magistrat în cadrul Tribunalului Ilfov, iar în 1865 şi-a dat doctoratul în ştiinţe juridice la Paris. Ulterior, este numit secretar general şi director al Ministerului Afacerilor Externe (1867) şi al Ministerului Justiţiei (1870, 1873-1876). Este membru fondator în 1880 şi fruntaş al Partidului Conservator, fiind ales în mai multe rânduri deputat şi senator.

Marius Jean Antonin Mercié (1845-1916), a fost un sculptor şi pictor de origine franceză, studiind la Şcoala de Arte Frumoase din Paris alături de Alexandre Falguière şi François Jouffroy. În 1868 câştigă Marele Premiu la Roma. A activat ca profesor de desen la Şcoala de Arte Frumoase din Paris. A fost decorat cu Legiunea de Onoare. Membru al Academiei franceze (1891) şi preşedinte al Societăţii Artiştilor Francezi.

Statuia lui Iuliu Maniu, marele om politic transilvănean, a fost realizată de către sculptorul Mircea Spătaru, fiind amplasată în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti în anul 1999.

Iuliu Maniu a fost unul din cei mai importanți oameni politici români dintre cele două războaie mondiale, fiind deputat de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, prim-ministru al României şi președinte al Partidului Național-Țărănesc. După 1947 Iuliu Maniu a fost deţinut politic, întruchipând simbolul speranței și al dorinței de libertate a poporului român. Iuliu Maniu (1873-1953) a efectuat studii universitare în mai multe oraşe europene: Cluj, Budapesta și Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Ulterior, a revenit în Transilvania stabilindu-se la Blaj unde și-a început activitatea de avocat al Bisericii Române Unite cu Roma, mitropolia din Blaj (1898-1915). Iuliu Maniu a fost unul dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918 unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României. El şi-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania, care s-a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului (1926-1933 și 1937-1947) și prim-ministru al României între 1928 și 1933. Deşi a refuzat colaborarea cu regimul legionar dar şi antonescian, a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare”, fiind condamnat la închisoare pe viață. S-a stins din viaţă la 5 februarie 1953 la închisoarea din Sighet.

Sculptor, pictor și ceramist român, Mircea Corneliu Spătaru (1937 – 2011) a fost o personalitate proeminentă a artei românești contemporane. Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca (1962) deţine un bogat palmares de expoziţii în numeroase oraşe europene: Veneția, Paris, Barcelona, Budapesta, Varşovia, Bucureşti etc. De-a lungul anilor, Mircea Cornel Spătaru a primit numeroase premii în semn de recunoaştere a valorii creaţiilor sale artistice.

Statuia lui Ion I.C. Brătianu. Demersurile în vederea realizării unui monument închinat marelui om politic liberal au demarat în anul 1928, la un an după moartea sa. Iniţiativa realizării monumentului a aparţinut soţiei sale Eliza Brătianu şi fraţilor, Vintilă şi Constantin. În acest scop, a fost constituită asociaţia culturală „Aşezământul Ion I.C. Brătianu” cu sediul iniţial în Str. Doamnei. Ulterior, ea s-a mutat în clădirea în care a locuit Ion I.C. Brătianu din Str. Biserica Amzei, donată aşezământului care avea ca scop, în afară de organizarea unei biblioteci publice, ridicarea monumentului menţionat.

Tot în acest scop, în anul 1935 se formează un comitet, sub conducerea preşedintelui Academiei Române, Alexandru Lapedatu, care ocupa în acea vreme funcţia de ministru al culturii.

Realizarea statuii lui Ion. C. Brătianu este încredinţată sculptorului croat Ivan Mestroviçi (n.1885 – m.1962, artist plastic de renume, autor şi al statuilor regilor Carol I şi Ferdinand, astăzi dispărute).

Monumentul este amplasat în vara anului 1937 în piaţeta Vintilă Brătianu, special amenajată în acest scop de arh. Horia Teodoru, pe baza sugestiilor lui Ivan Mestrovici.

Piaţeta este situată în prelungirea Bd. Vintilă Brătianu, astăzi Bd. Dacia, proiectat în 1935 şi realizat în anii ’80. Ceremonia de dezvelire a statuii lui Ion I. C. Brătianu a avut loc la 28 noiembrie 1938, ocazie cu care monumentul fost predat Primarului de atunci al Capitalei, gen. Victor Dombrovschi.

După 1944, statuia este dezafectată, între anii 1950-1988 fiind depozitată în curtea Combinatului Fondului Plastic. În anul 1988 monumentul este transferat la Complexul Muzeal Goleşti. În anul 1992, statuia este adusă pe amplasamentul iniţial, din iniţiativa Primăriei Municipiului Bucureşti şi a Ministerului Culturii.

Reinaugurarea sa a avut loc în luna noiembrie 1992.

Statuia Generalului Charles de Gaulle, creaţie a sculptorului Mircea Spătaru, a fost amplasată în anul 2006 în piaţa cu acelaşi nume din Parcul Herăstrău, pe fostul amplasament al statuii lui Stalin. Monumentul liderului comunist a vegheat această piaţă între 1951 şi 1962. Marele general şi om politic francez Charles de Gaulle (1890-1970), a creat la Londra, în timpul ocupaţiei germane a Franţei, Mişcarea de Rezistenţă „Franţa Liberă” (1940). Ulterior, a urcat treptat în ierarhia politică a Franţei fiind șef al guvernului provizoriu (1944-1946), prim-ministru (1958-1959) şi preşedinte al Franţei (1959-1969). Pe 28 aprilie 1969 de Gaulle îşi dă demisia din funcția de președinte al Statului. Charles de Gaulle a fost nu numai un mare om politic, ci şi un talentat scriitor, publicând o serie de lucrări memorialistice cum ar fi: “Memorii de război” şi “Memoriile speranţei” .

Proiectul ”BUCUREȘTIUL TE VREA ÎN TENEȘI!” promovează trei dintre obiectivele culturale cu înalt potential turistic din Sectorul 1: Parcul Herăstrău, Aleea Cariatidelor și Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”.

Parcul Herăstrău, situat pe malul lacului cu acelaşi nume, a fost înfiinţat în anul 1936 de către regele Carol al II-lea cu ocazia expoziţiei „Luna Bucureștilor”. La proiectarea și realizarea parcului au contribuit mari arhitecți români – Doicescu, Creangă, Jojea, Gr. Ionescu, Fonescu , dar și sculptori de renume – Baraschi, Jalea, Medrea.

El este cel mai mare parc al Capitalei, având o suprafaţă de 110 ha. Locul unde este situat parcul a fost apreciat încă de pe vremea domniilor fanariote, cu mulţi ani înainte de amenajarea sa propriu-zisă. Astfel, pe la 1780, domnitorul Alexandru Ipsilanti a amenajat aici un chioșc de vară din lemn pentru „taifas și petrecere”. Domnul venea aici însoțit de Ecaterina, Doamna sa. Vodă „sta în pavilion cu boierii, iar Doamna se plimba cu fetele ei, într-o barcă frumoasă, pe baltă; pe mal le cânta meterhaneaua”.

La începutul secolului XX a început organizarea lacurilor din nordul Capitalei, odată cu înfiinţarea, la 21 aprilie 2012, a Parcului Naţional. Această operaţiune a fost posibilă prin donaţii de teren aparţinând Domeniilor Regale.

Pentru a se amenaja parcul a fost asanată o importantă suprafață din zona lacului între anii 1930-1935. Timp de cinci ani, între 1935 şi 1940, în Parcul Herăstrău au fost organizate numeroase serbări populare cunoscute sub numele de „Luna Bucureștilor” .

Timp de o lună de zile, între 9 mai şi 9 iunie, sub înaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, în Parcul Herăstrău se organizau evenimente culturale, dar și concursuri sportive, artistice sau sociale (cea mai numeroasă familie sau cel mai bătrân localnic de exemplu) .

Totodată, aici se mai organizau şi concursuri cu caracter comercial (este vorba despre reduceri de preţuri), precum şi demonstrații superlative: cea mai mare orchestră - pe Insula Trandafirilor, zboruri cu hidroavioane, experimente cu laser sau prima transmisie de televiziune.

Parcul Herăstrău deține vegetație arboricolă diversă: de la sălcii, plopi şi arțari, la frasini și tei. El face parte din salba de lacuri a râului Colentina (Mogoșoaia, Tei, Fundeni, Pantelimon, Cernica) care străbat capitala de la NV la SE.

Parcul Herăstrău are mai multe subdiviziuni: Expoflora (15 ha), Insula Trandafirilor, Muzeul Satului, Parcul Herăstrău-Kiseleff, Parcul Herăstrău-Nord și Parcul Bordei.

De-a lungul timpului, parcul a avut mai multe denumiri. Inițial s-a numit „Parcul Național”, apoi a fost numit „Parcul Carol al II-lea”. Începând din 1948, plăcutul loc de agrement a primit numele de Parcul Herăstrău, numărând azi, printre atracțiile sale, un teatru de vară, pavilioane de expoziții, terase și restaurante.

Pentru câţiva ani, în prima perioadă a regimului comunist, parcului i-a fost schimbat din nou numele în Parcul de Cultură și Odihnă „I.V. Stalin”.

Grupul statuar „Aleea Cariatidelor” a fost conceput în anul 1939 de către sculptorul Constantin Baraschi.

El este compus din 20 statui din piatră artificială, amplasate câte 10 pe fiecare parte a aleii, reprezentând ţărănci din Muscel şi Mehedinţi cu ulcioare pe cap.

Materialul folosit la realizarea lor este unul compozit. Tot aici sunt plasate două steme ale Municipiului Bucureşti realizate în bronz – cea de la 1879 şi cea actuală. Constantin Baraschi (1902-1966) a fost elevul lui Paciurea la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. El a debutat la Salonul Oficial în 1925, iar din 1927 a studiat la Academia Julian şi „Le Grande Chaumière” din Paris, lucrând în atelierul lui Bourdelle.

Din 1928, cariera lui Baraschi a intrat pe o traiectorie ascendentă, fiind apreciat inclusiv sub regimul comunist.

De-a lungul anilor, arhitectul Constantin Baraschi a primit numeroase distincţii în semn de recunoaştere a valorii creaţiilor sale: Medalia de Aur (Paris, 1937), Premiul Academiei Române pentru Sculptură (1938), Medalia de Argint „Sfântul Gheorghe” (1940), Titlul „Maestru Emerit al Artei” (1951).

Totodată, începând cu anul 1955 a devenit Membru Corespondent al Academiei Române. Principala caracteristică a sculpturilor sale o constituie corecta şi, totodată, expresiva redare a anatomiei umane. Ansamblul statuar a fost refăcut de sculptorul Ionel Stoicescu în anul 2005, după ce statuile originale au fost distruse în anii ’50.

Ionel Stoicescu (n. 25 aprilie 1968) a absolvit Facultatea de Arte Plastice și Decorative, secția Sculptură, din cadrul Academiei de Artă București (1997). Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România şi a restaurat de-a lungul timpului mai multe monumente, printre care Monumentul lui Dinicu Golescu din București, Monumentul Dr. Constantin I. Istrati, Monumentul lui Mihail Cantacuzino și Monumentul eroilor din arma geniului – Leu.

Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” este promovat, atât în cadrul Proiectului ”Bucureștiul Te Vrea în Teneși!”, dar şi prin intermediul proiectului “Oraşul Vrăjit”. 17 mai 1936 este o dată semnificativă pentru istoria muzeelor din România: este ziua în care se deschidea, la Şosea, în prezenţa conducătorilor ţării şi a tuturor personalităţilor politice şi culturale ale vremii, Muzeul Satului Românesc, actualul Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti". Astăzi muzeul poartă numele celui mai important dintre fondatorii săi, întemeietor de şcoală şi intelectual carismatic – Dimitrie Gusti. El a avut ideea organizării Muzeului Satului după ce, în cadrul Catedrei de Sociologie a Universităţii Bucureşti, a organizat, între anii 1925 - 1935, o serie de cercetări interdisciplinare în 600 de sate din diferite regiuni ale României. Preocupat de găsirea unui teren potrivit pentru organizarea viitorului muzeu, profesorul Dimitrie Gusti şi colaboratorii săi apropiaţi au acceptat propunerea de a-l "organiza în Parcul Carol al II-lea, pe o suprafaţă de 4.500 de metri pătraţi, la marginea Lacului Băneasa de curând asanat şi al cărui prilej de deschidere să fie festivităţile Lunei Bucureştilor din acest an". Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol" a susţinut moral şi material proiectul. Proiectarea muzeului a fost încredinţată lui H. H. Stahl şi lui Victor Ion Popa. Trebuia să se ţină seama şi de dezideratul ca muzeul să nu fie o colecţie de case înşirate sau înghesuite în aer liber, ci să fie un "sat-muzeu",... deci să reprezinte, în unic, un sat real, cu uliţele, plantaţiile, fântânile, pieţele lui.

Au fost transportate şi remontate în actualul teritoriu al muzeului 29 de case, o biserică de lemn din Maramureş, cinci mori de vânt, o moară de apă, un teasc de ulei, o povarnă, o cherhana şi alte anexe care însumau cam tot ce cuprindea un sat obişnuit.

Muzeul a fost deschis în ziua de 9 mai 1936 sub numele de Muzeul Satului Românesc; au participat regele Carol al II-lea precum şi membri ai guvernului, iar locul a fost binecuvântat de patriarhul de atunci al României.

În anul 1948, profesorul Gheorghe Focşa, a doua mare personalitate întemeietoare a muzeului, participant la cercetările monografice şi apropiat al lui Dimitrie Gusti, a continuat linia directoare trasată de Gusti transformând însă Muzeul dintr-unul sociologic într-un muzeu etnografic. Au fost aduse acum în muzeu monumente de mare originalitate şi unicitate. Cu aceste monumente, Muzeul Satului şi-a întregit imaginea devenind o instituţie de excepţie nu numai în cadrul mai special al oraşului Bucureşti, dar a devenit un muzeu – paradigmă la nivel naţional şi internaţional.

În prezent, Muzeul posedă o colecţie de 350 de monumente care alcătuiesc expoziţia permanentă şi 55.000 de obiecte organizate în depozite de patrimoniu, construite după principiile muzeologiei moderne.

Muzeul Satului a devenit o şcoală în care un număr mare de copii învaţă cu plăcere istoria "pe viu", o şcoală de muzeologie recunoscută şi în ţară dar şi în străinătate şi un centru de cercetare şi de documentare asupra vieţii tradiţionale. Muzeul Naţional al Satului a devenit, în timp, unul din cele mai active centre de cercetare, de restaurare şi conservare a patrimoniului cultural, un model care este urmat de multe muzee în aer liber şi un loc în care meşterii populari vin în fiecare an pentru a demonstra vitalitatea şi valabilitatea creaţiei ţărăneşti în chiar peisajul modern şi tumultul marelui oraş care este Bucureştiul. Iubit de bucureşteni dar şi de străini (muzeul este vizitat de cca 350.000 de oameni pe an), admirat de mai toate marile personalităţi care au trecut prin capitală - Muzeul Satului a împlinit în anul 2011, 75 de ani.

În acest moment este una din cele mai importante instituţii de cultură din România, care adăposteşte un valoros şi original tezaur de monumente şi obiecte cu valoare identitară pentru români dar care desfaşoară de asemenea programe educative dedicate nu numai copiilor şi tinerei generaţii ci şi adulţilor, inclusiv celor aflaţi la vârsta senectuţii.

Proiectele actuale desfăşurate în Muzeul Satului sunt deosebit de ample şi propulsează instituţia în cadrul larg al cooperării cu muzee din toată lumea.

Din 2010 este pus în practică proiectul de dezvoltare a muzeului cu adăugarea a încă 3,5 ha de teren destinat amplasării de noi monumente salvate din teren dar şi de ilustrare a ideii de "museum vivum".

Este un proiect ce va oferi publicului din Bucureşti un loc de trăire pe viu a "vieţii la ţară". Aici va exista o biserică funcţională, o şcoală unde vor putea fi ţinute lecţii de cunoaştere a satului, a istoriei, a etnologiei; tot aici, locul de joacă pentru copii va prilejui întâlnirea cu jocurile tradiţionale relevând frumuseţea dar şi eficienta unei lumi în care educaţia copilului se săvârşea în directă legătură cu mediul înconjurător, cu oameni reali, cu natura cu care se creau legături de armonie şi respect.

Tot aici, "seara poveştilor", desfăşurată într-o casă transferată din Maramureş, va readuce farmecul serilor petrecute alături de bunici, la gura sobei, spunând poveşti care sunt pe cale să fie uitate. În felul acesta se doreşte să se reînvie pe cât posibil, atmosfera lumii de altădată şi a vieţii la ţară, aflată în armonie şi echilibru cu lumea.

Prin apropierea de public, prin testarea preferinţelor acestuia, prin programe specializate, se încearcă atragerea de vizitatori de toate vârstele şi categoriile sociale. În acest scop, programele sunt adresate unei categorii largi de public. Pentru copii: Descoperirea vechilor meşteşuguri populare, De la arta populară la arta plastică, Să descoperim comunităţile rurale, Tabere de creaţie. Pentru adulţi: Târguri ale meşterilor populari, Sărbători şi obiceiuri din calendarul popular, Festivaluri de datini şi obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou, Zilele fiecărei zone reprezentate în Muzeu, Concerte de muzică folk etc. Meşterii populari sunt încurajaţi şi onoraţi prin organizarea de: Expoziţii şi Medalioane, acţiuni de descoperire a noi talente, emisiuni la radio şi T.V. etc.

În mod special, sunt concepute programe pentru diferite categorii de persoane cu handicap. În incinta Muzeului Naţional al Satului, întâlneşti un patrimoniu arhitectural, tehnic şi artistic excepţional, o prezentare a tehnologiilor tradiţionale în mare parte dispărute, o infrastructură modernizată, ceea ce plasează acest muzeu din centrul Bucureştiului alături de marile muzee europene. Se poate afirma că în configuraţia instituţiilor de cultură din Bucureşti şi din ţară, Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" este recunoscut ca o instituţie dinamică şi modernă care ocupă în prezent locul 1 în România ca număr de vizitatori.

Proiectele derulate de administraţia locală cu sprijinul Uniunii Europene şi al Guvernului României sunt menite să pună în valoare patrimoniul cultural și istoric al acestei zone administrative. Sectorul 1 poate și va deveni punct de atracție turistică pe harta Europei.

Obiectivul principal al Proiectului “OAMENI ŞI LOCURI” rezidă în creşterea gradului de vizibilitate a 6 (şase) obiective culturale cu înalt potenţial turistic din Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti: Casa Lenș-Vernescu, Casa Cleopatrei Trubețkoi, Casa Dissescu, Casa Prințesei Elisabeta, Casa Dinu Lipatti şi Palatul Barbu Știrbei.

Casa “Lenș Vernescu” se află pe Calea Victoriei, fiind ridicată în jurul anului 1820, în stilul eclectic, unul din stilurile arhitectonice folosite în secolul XIX, caracterizat prin combinația, într-o singură lucrare, de elemente din diverse stiluri istorice. Imobilul a fost construit de vornicul, marele vistiernic şi logofăt al Dreptăţii Filip Lenş (1779-1885), „o impostură genealogică“, după cum scrie de Emanoil Hagi Mosco în cartea sa, „Amintirile unui oraş“. Fiu natural al unui francez, Jean Baptiste Linchou, secretar particular al domnului muntean Alexandru Ipsilante, rezultat dintr-o legătură cu o roabă ţigancă a boierului Dumitrache Hriscoscoleu Buzoianu, Lenş a luat în căsătorie pe fata unui boier, având ştiinţa de a dobândi o avere fabuloasă prin „joc, intrigi, şi apoi prin câteva speculaţiuni fericite“.

Casa „Cleopatra Trubeţkoi”. Pe partea dreaptă a Căii Victoriei, aproape de capătul dinspre Piaţa Victoriei, aflăm o casă care nu iese aproape deloc în evidenţă nici prin proporţii, nici prin înfăţişare.

În această casă a locuit Cleopatra Trubeţkoi, una din cele mai rafinate și elegante femei ale elitei sociale bucureștene din sec XIX. Tot în această casă a concertat Franz Liszt.

Casa este cunoscută şi sub denumirea de “Casa Nenciu”. Deasupra, pe fronton, se poate desluși, înscrisă într-un medalion, litera – N – monograma ultimului proprietar, bogatul negustor Zaharia Nenciu. Aceeaşi literă – N –o vedem şi pe feroneria porţii ce deschide cale spre curtea interioară, în capătul căreia, pe o palmă de loc râd în soare crăiţe, gladiole şi conduraşi.

Cleopatra a fost fiica generalului de brigadă Costache Ghica, zis “Brigadierul” deoarece servise în armata Rusă. Soră a doi domni, Grigore Ghica IV și Alexandru Dimitrie. Ghica, ea a devenit prințesă prin căsătoria cu Serghei Trubețkoi, un prinț foarte avut din Rusia.

Construită undeva în anul 1886, în stil neoclasic francez, casa „Cleopatra Trubeţkoi” e o clădire mai degrabă modestă, dacă e să o comparăm cu celelalte mult mai răsărite şi mai impunătoare care o înconjoară.

Casa Dissescu este situată la intersecţia Căii Victoria cu strada Gheorghe Manu vis–a-vis de Muzeul George Enescu şi este monument istoric de clasa A, fiind catalogată clădire de importanţă naţională. Actualmente, aici funcţionează Institutul de Istorie a Artei.

Casa, în stil românesc, a fost construită către sfârşitul secolului al XIX-lea de familia Lahovary şi a intrat la 1910 în posesia strălucitului avocat Constantin G. Dissescu (1854 - 1932), profesor universitar, autor al primului curs românesc de drept constituţional şi, pentru scurt timp, Ministrul de Justiţiei.

Casa „Prinţesei Elisabeta”. Tot pe Calea Victoriei se găseşte o casă construită sau reamenajată de arhitectul George Matei Cantacuzino la 1925 pentru Marie Angèle Massart. Aceasta a vândut-o în anul 1927 principesei Elisabeta, sora lui Carol al II-lea şi efemeră regină a Greciei, după ce aceasta s-a întors în ţară. După venirea comuniştilor la putere, fostul Palat Elisabeta din Calea Victoriei a devenit Casa Ziaristilor, iar ulterior, din anii '80, restaurantul „Mărul de Aur". Palatul Elisabeta este reşedinţa oficială din Bucureşti a Regelui Mihai al României. Palatul este, de asemenea, gazda membrilor Familiilor Regale europene care vin să viziteze Bucureştiul, la invitaţia Principesei Margareta şi a Principelui Radu. De aici sunt gestionate sutele de angajamente publice, proprietăţile şi proiectele de dezvoltare ale Familiei Regale.

Casa „Dinu Lipatti”, construită la 1902, o putem admira pe bulevadul Lascăr Catargiu, fiind unul dintre primele proiecte ale arhitectului Petre Antonescu (1873-1965). Construcţia abordează un stil cu elemente „Art Nouveau”, în stil eclectic, cu vizibile influenţe baroce, devenind astfel o casă reprezentativă a Micului Paris. “Art Nouveau”, termen provenit din limba franceză, însemnând „Artă nouă”, este un stil artistic manifestat plenar în artele vizuale, designul și arhitectura de la începutul secolului XX. Art Nouveau este cunoscută şi ca mişcare artistică la sf. sec. XIX - începutul sec. XX răspândită în toată Europa şi ulterior, în cele două Americi. Sub denumirea de "Style Modern", Art Nouveau a avut o anumită influenţă şi în arhitectura României, deoarece clădirile integrează, într-un mod original, elemente ale stilului baroc, românesc vechi. În tradiţia românească se utilizează sintagma "Arta 1900".

Casa „Dinu Lipatti” este diferită de creaţiile lui Antonescu, având în vedere că stilul său predilect este stilul neoromânesc, un amestec interesant de elemente răsăritene bizantine şi motive arhitecturale şi etnografice ţăraneşti locale, precum şi de anumite modele de artă otomană şi chiar teme de renaştere italiană târzie. Stilul neoromânesc a început să fie în vogă printre românii înstăriţi în primii ani ai secolului al XX-lea, în Romania de dinaintea primului război mondial – în zona numită „Vechiul regat”, răspândindu-se ulterior şi în Transilvania, după război, după ce aceasta provincie a devenit parte a României.

Palatul „Barbu Ştirbei”. Într-o radiografie a vieţii sociale a Bucureştiului de la jumătatea secolului XIX, în lucrarea Bucureştiul vechiului regat - George Costescu ne vorbeşte despre “vremea boierilor din familiile Domnitoare pământene, cum ar fi boierii Bibeşti (1843), Ştirbey (1850) şi Cuzeşti (1859). Palatul , situat pe Calea Victoriei nr. 107, a fost construit între anii 1833-1835 la comanda domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei care a apelat în acest scop la serviciile arhitectului francez Michel Sanjouand. Arhitectul a utilizat la această clădire stilul neoclasic, rezultând un edificiu suplu şi elegant, cu elemente greceşti, ce a aparţinut o vreme şi familiei princiare Știrbei. Stilul neoclasic, specific arhitecturii exterioare a secolului XIX, ne înfăţişează case cu faţade având un ansamblu oarecum sărăcăcios şi lipsit de proporţiile reuşite şi de decorul bogat de odinioară. Desele schimbări de domni şi ocupaţia rusească n-au făcut decât să sporească confuzia pentru tot ceea ce era românesc şi vechi. Abia către jumătatea secolului, în ciuda vremurilor încă tulburi, se ridică din temelii noi câteva construcţii foarte importante. Şi aceasta deoarece, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atenţia era îndreptată către un alt stil arhitectural, cel neoclasic. Aşa se face că preluarea culturii occidentale, prin contactele cu Roma şi cu Parisul, unde s-au format primii noştrii arhitecţi, au determinat înlocuirea stilului “neo-gotic”, căzut în dizgraţie, cu arhitectura “neo-clasică”.

În perioada sa de glorie, Palatul Ştirbei era cunoscut drept locul unde aveau loc cele mai spectaculoase baluri. „Vestitorul Românesc“, dar şi o gravură de Dossault (din albumul „Moldo-Valaque“, 1848) descriu „balul strălucit“ dat la 22 iunie 1843 în onoarea Prinţului Albert al Prusiei, fratele regelui Friedrich-Wilhelm. Fără îndoială, că după ce aflăm asemenea poveşti nu mai putem trece nepăsători pe lângă locurile şi casele „vechi” din Sectorul 1.



Hoteluri şi restaurante

Hotelul Athénée Palace Hilton

Construit în 1914, hotelul Athénée Palace Hilton are o tradiţie îndelungată în ceea ce priveşte ospitalitatea. Mulţi ani numele său a fost sinonim cu servicii de cea mai înaltă clasă în confort şi artă culinară. Renovat în 1997 de către noua administraţie Hilton, corpul vechi al hotelului evidenţiază elementele de tradiţie, faţadele sale intrând în dialog, prin stilizare, cu cele ale Palatului Regal şi Muzeului Naţional de Artă al României. Cu prilejul acestei renovări, în incintă a apărut un corp nou, minimalist, ce se constituie fundal valorizant al corpului vechi.

Casa Capşa

Fondată în 1881, iniţial restaurant şi cofetărie urmate în scurt timp de hotel, Casa Capşa funţionează într-o clădire cu trei niveluri situată în centrul istoric al Bucureştiului, pe strada Edgar Quinet colţ cu Calea Victoriei.

La scurt timp după inaugurare Capşa a devenit cel mai cunoscut hotel din Capitală şi astfel a rămas timp de mai bine de un secol, fiind hotelul preferat al familiilor regale şi al multor personalităţi culturale şi politice ale timpului.

Decenii la rând, restaurantul a fost punctul de întâlnire al lumii bune bucureştene şi locul unde erau invitaţi oamenii de seamă. În cafenea, literaţii şi artiştii se întâlneau purtând discuţii nesfârşite.

Hotelul a fost restaurat recent şi redeschis în iunie 2003, parte din detaliile faţadelor fiind refăcute după fotografii.

Hotel Ambasador

Fondat în 1937, Hotel Ambasador are o lungă tradiţie, fiind plasat în centrul istoric al Bucureştiului pe Bd. Magheru la nr. 8-10. Hotelul de trei stele dispune de două săli de conferinţe şi 209 camere, dintre care cea mai mare parte oferă o privire panoramică a centrului oraşului. La parter hotelul este dotat cu un elegant bar de zi, un casino modern şi spaţii comerciale iar la etaj un restaurant care oferă o diversitate de preparate din bucătăria românească şi internaţională, vinuri de pinacotecă şi băuturi fine.

Hotel Lido

Hotelul Lido se află în centrul oraşului, pe axa Nord-Sud a centrului capitalei, Bulevardul Magheru, la numărul 5-7, la jumătatea distanţei dintre Piaţa Universităţii şi Piaţa Romană, vis-a-vis de Scala.

Hotelul are 114 camere şi apartamente, aşezate pe 6 niveluri, mobilate clasic şi echipate modern. Graţie retragerilor succesive de la nivelurile superioare, apartamentele şi camerele de la aceste etaje beneficiază de balcoane şi terase generoase oferind o panoramă inedită asupra centrului oraşului.

Resturantul Blanche, din incinta hotelului, oferă preparate din bucătăria tradiţională românească sau internaţională.

Hotelul dispune de prima piscină cu valuri din Europa, amplasată în ambianţa plăcută a Grădinii de Vară.

Crowne Plaza

Hotelul Crowne Plaza este un hotel modern cu 164 camere dispuse pe trei niveluri, amplasat în zona Casei Presei Libere. Cu o clientelă formată preponderent din oameni de afaceri, hotelul dispune facilităţi specifice, fiind apreciat şi bine cotat.

La restaurantul Brasserie, din incinta hotelului se servesc meniuri bogate, salate, aperitive, feluri principale şi deserturi de casă. Restaurantul Primăvara, aflat în proximitatea imediată a hotelului, oferă o bucătărie sofisticată cu arome delicioase într-o atmosferă relaxantă.

Hotelul Majestic

Hotelul Majestic, de 4 stele, se află pe una dintre arterele cu cea mai bogată încărcătură istorică ale Bucureştiului, Calea Victoriei.

Împreună cu Teatrul Odeon hotelul se bucură de prezenţa unei piaţete pietonale generoase care oferă spaţiu şi tihnă în aglomeratul centru al capitalei. A fost inaugurat în 1996 şi extins în 2003, când i s-a adăugat o nouă aripă, ajungându-se la o capacitate de 111 locuri de cazare.

Clădirea nouă a hotelului prezintă o arhitectură rafinată, cu suprafeţe vitrate verticale generoase, ce sugerează un dialog formal cu clădirile de factură clasică.

Deşi subtilă, clădirea se remarcă prin profilul structurii acoperişului metalic, vitrat, ce pune în valoare rezolvarea inedită cu duplexuri la ultimele etaje.

Hotelul pune la dispoziţia clienţilor resturantul Majestic (100 locuri), Bar & Bistro (60 locuri), 2 săli multifuncţionale (pentru petreceri, conferinţe, cu o capacitate de 150-180 locuri).

Restaurantul oferă oaspeţilor săi delicioase preparate româneşti, turceşti, din bucătăria internaţională, alături de servicii excelente, într-o atmosferă foarte plăcută.

Hotelul World Trade Center - Pullman

Hotelul Pullman (fost Sofitel) este situat în cadrul complexului World Trade Center din Piaţa Presei Libere, la 10 minute de centrul oraşului şi 20 minute faţă de Aeroportul Otopeni. Hotelul are 188 de camere şi 15 apartamente dotate pentru a întâlni pretenţiile celor mai exigenţă clienţi din clasa business, având 13 săli de întâlniri cu o capacitate de peste 300 de persoane, centru de agrement, fitness, saună.

Restaurantele din incinta complexului, Les Oliviades, La Gallette şi L’Arpege oferă meniuri variate, calitate ireproşabilă, piano bar. Se pot servi preparate din bucătăria franţuzească, specialităţi mediteraniene, variate sortimente de vinuri, precum şi o serie de specialităţi de patiserie, aperitive, îngheţată.

Hotelul Howard Johnson

Hotelul este localizat în Calea Dorobanţilor nr. 5-7, chiar in centrul oraşului, vis-a-vis de Academia de Studii Economice, la intersecţia Bulevardelor Dorobanţi, Dacia şi Strada Eminescu. Cu 18 etaje şi 285 de camere, clădirea Howard Johnson este printre cele mai înalte din oraş, oferind o panoramă spectaculoasă asupra centrului istoric al Bucureştiului. Camerele sunt echipate cu aer condiţionat, baie proprie, acces internet, mini bar, TV, seif, telefon.



Grădini şi parcuri

Grădini

Din vremurile vechi ale întemeierii sale, Bucureştiul a fost un oraş al grădinilor, majoritatea caselor având propriul lor petic de verdeaţă. Constantin C. Giurescu notează în cartea sa „O istorie a Bucureştiului“, că la 1600 exista un corp de „grădinari domneşti“, conduşi de un vătaf.

Bucureştii, ca oricare oraş de proporţia lui, este înzestrat cu numeroase grădini publice, care au rolul de a-l înfrumuseţa şi a fi, în acelaşi timp, locuri de recreere şi de plimbare pentru cetăţeni.

Parcul Herăstrău

Parcul Herăstrău este cel mai mare parc al Bucureştiului, situat în partea de nord a oraşului, pe amplasamentul delimitat de B-dul Gen. Prezan Constantin, B-dul Aviatorilor, Şos. Nordului, Str. Elena Văcărescu, Şos. Bucureşti Ploieşti, Şos. Kiseleff şi are o suprafaţă de cca. 110 ha. Înainte de 1930, zona respectivă era un teren mlăştinos, fiind asanat în perioada 1930–1935. Cu această ocazie, s-a pus problema amenajării întregii suprafeţe rămase libere, ţinând cont de faptul că în zonă exista deja Arcul de Triumf.

Proiectele pentru acest parc au fost făcute de către arhitecţii Pinard şi Rebhun, aleile fiind proiectate de arhitectul Octav Dobrescu. Meritul deosebit îi revine arhitectului Fr. Rebhun, care a realizat compoziţia vegetală (arbori, flori). De-a lungul timpului s-a considerat necesar că parcul trebuie să fie amenajat în două zone: una liniştită, rezervată odihnei şi o zonă destinată sportului şi distracţiilor (situate dincolo de lac). Această a doua zonă a fost proiectată astfel încât să se obţină o unitate armonioasă între cadrul natural şi partea proiectată, ţinându-se cont şi de arhitectura celeilalte zone a parcului.

În prima zonă se află două teatre – unul pentru adulţi şi altul pentru copii – două pavilioane pentru expoziţii, biblioteci, umbrar pentru lectură şi şah, debarcadere, bănci, iar în cea de-a doua sunt construite cabane, terenuri sportive, restaurante, etc.

Punctele de atracţie deosebite le constituie: Zona Expoflora, organizată pe o suprafaţă de 15 hectare, în care an de an se realizează decoruri florare de o înaltă măiestrie. Insula Trandafirilor, a cărei compoziţie are două axe, una care deschide perspectiva către Muzeul Satului şi alta care face legătura cu restul parcului. Grădina Japoneză, amenajată în anul 1998 cu sprijinul Ambasadei Japoniei în România şi a Fundaţiei Comemorative a Expoziţiei Mondiale Japoneze, dă o impresie aparte.

Grădina Cişmigiu

Grădina Cişmigiu este o adevărată bijuterie a Sectorului 1. Ea este cea mai veche şi mai frumoasă grădină publică a Bucureştiului. Aşezată în centrul oraşului, atrage zilnic mii şi mii de persoane.

Are o suprafaţă de circa 16 hectare şi este mărginită de două importante artere de circulaţie: Bulevardul Regina Elisabeta şi strada Schitu Măgureanu; în partea de răsărit se afla vechiul local al Operei, astăzi câteva blocuri masive, iar la vest, Liceul Gh. Lazăr.

Este amenajată în genul parcurilor engleze şi are mai multe intrări, şi anume două pe Bulevardul Elisabeta, două prin strada Schitu Măgureanu, una pe strada Ştirbei Vodă, iar altele prin intrarea Nordului, Piaţa Walter Mărăcineanu, strada Dr. Marcovici şi strada Zalomit.

Grădina Cişmigiu a fost creată de arhitectul peisagist Carl F. W. Meyer, venit în ţară în anul 1843. A fost amplasată pe un teren mlaştinos, cu multe bălţi, cu izvoare subterane, care nu secau niciodată. Încă de pe timpul domnitorului Gh. Bibescu s-a ridicat problema secării bălţii din centrul Bucureştiului, fiind un focar de infecţie.

Din 1851 a început o activitate febrilă, aducându-se zeci de mii de care de pământ, executându-se noi plantaţii, materialul fiind adus de la Viena (platani, liriodendroni, magnolii, aluni, peri, frasini pletoşi, meri decorativi).

Inaugurarea a avut loc pe 22 martie 1860. Suprafaţa actuală este de cca. 14 ha. Carl Meyer s-a preocupat cu trasarea judicioasă a aleilor de-a lungul cărora a plantat specii arborescente spre a feri publicul de căldura verii bucureştene şi de praful oraşului; s-au construit grote artificiale.

Zonele de promenadă sunt reprezentate de alei largi, drepte sau sinuoase, ce conduc spre obiective interesante.

Pentru odihnă s-au prevăzut colţuri izolate, liniştite, cu bănci comode. În centru, un pavilion unde duminica au loc concerte ale Fanfarei Militare.

Actuala sa înfăţişare se datorează arhitectului F. Rebhun. Parterul central este conceput ca un imens covor neîntrerupt de alei. De-a lungul acestor alei, a fost plantat un rând dublu de tei, arbori care se tund în formă geometrică.

Lacul din mijloc a fost amenajat în 1910 de F. Rebhun. Vara se pot face plimbări cu barca, iar iarna se transformă în patinoar.

Alt punct de atracţie este rotonda scriitorilor, cu busturile sculptate în piatră de artişti renumiţi ca: Oscar Han, Ion Jalea, Constantin Baraschi, C. D. Bârlad, Oscar Sphathe etc.

Parcul (Şoseaua) Kiseleff

Cu toate că se numeşte „Şosea”, zona este un adevărat parc, unul dintre cele mai mari. Parcul Kiseleff este situat la nordul oraşului şi compune începutul drumului către Braşov. A fost croită pe vremea ocupaţiei militare ruseşti, când în Principatele noastre se află ca guvernator Pavel Dimitrievici Kiseleff.

Pentru meritele sale, printre care se numără stăpânirea ciumii, înlăturarea foametei, măsuri împotriva răufăcătorilor, lucrări edilitare, administrative, Divanul l-a naturalizat la 18 martie 1841 şi i-a acordat marea cinste ca una din marile artere să-i poarte numele.

Primăria de atunci a trebuit să taie o bună parte din pădurea care acoperea acele locuri pentru a trasa planul şoselei.

Parcul Venus

Parcul Operei, cunoscut şi ca fostul Parc Venus, este situat între Splaiul Independenței, Str. Știrbei Vodă, Calea Plevnei și Opera Română.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, terenurile situate între actuala Str. Mircea Vulcănescu, Splaiul Dâmboviței și Piața Kogălniceanu erau în proprietatea Procopoaiei (fata polcovnicului Canusis, de la care moștenise imensul teren), grădina Pocopoaiei fiind un loc de plimbare foarte la modă în aceea perioadă. În 1892, după moartea acesteia, mare parte din terenuri au fost expropriate de stat pentru construcția unei noi gări întrucât Gara de Nord era prea departe de centrul orașului. Proiectul a eșuat, dar pe acel loc a fost ridicată, în anul 1935, Facultatea de Drept. Așa că, pe actualul amplasament al parcului a funcționat între 1928-1953 stadionul celebrei echipe bucureștene de fotbal din perioada interbelică, Venus București. În 1915 avea să fie fondat Clubul Venus, un club al elitelor vremii, fiind patronat chiar de Gabriel Marinescu, prefectul Poliției Capitalei. Arena a fost construită din banii avocatului Alexandru Elădescu, unul dintre acționarii clubului. Stadionul avea o capacitate de 15.000 de locuri și dispunea de instalație nocturnă pe stâlpi, gazonul fiind din iarbă naturală. Fundațiile pe care stăteau stâlpii sunt acolo și în prezent.

În preajma anului 1953, zona în care se afla Arena Venus devine zonă militară și toate clădirile, inclusiv cochetul stadion, sunt demolate. Pe terenul rămas viran, a fost construit Complexul TCB (Tenis Club București) care, la rândul lui, a fost demolat la sfârșitul anilor ’80. Tot în 1953, lângă parc, se ridică actuala clădire a Operei Române, cu o capacitate de 2.200 de locuri.

În timpul Administraţiei Chiliman Parcul Operei a fost reamenajat, devenind de nerecunoscut pentru bucureştenii care locuiesc în apropierea Facultăţii de Drept şi nu numai. Primăria Sectorului 1 a refăcut practic din temelii acest important parc al Capitalei, dându-i un farmec aparte şi conferindu-i un caracter de unicitate. Prin această investiţie, administraţia locală a finalizat reamenjarea peisagistică a tuturor parcurilor pe care le are în administrare, bucureştenii având astăzi la dispoziţie 17 „oaze” în care se pot recrea în voie şi unde pot obţine câteva clipe de linişte şi relaxare departe de agitaţia oraşului.

Parcul Venus are o poveste cu atât mai interesantă cu cât, prin mijlocul lui, trecea cu mulţi ani în urmă cursul râului Dâmboviţa. Între 1880-1883, cursul râului Dâmbovița a fost amenajat, fiind asanată lunca și adâncindu-se albia, în vederea dezvoltării unei rețele de canalizare pentru preluarea apei menajere și a apei de ploaie. În 1889, existau 12 poduri peste Dâmbovița din care șapte din piatră și cinci din fier.

Ţinând cont de acest aspect, specialiştii Primăriei Sectorului 1 au găsit o soluţie unicat în România: vechiul curs al râului a fost marcat printr-un culoar pietonal, mărginit de o boltă de aluni, de-a lungul acestui traseu fiind montat mobilier urban unicat în ţară. De asemenea, culoarul a fost marcat de un panou pe care scrie legenda populară a Dâmboviţei. Proiectul se numeşte "Memorialul Dâmboviţa". Tot aici au fost amenajate mai multe zone verzi şi a fost pusă în funcţiune o fântână arteziană. Această investiţie face parte din programul de regenerare urbană pe care l-a demarat Primăria Sectorului 1 încă din anul 2008. Întregul parc a fost regândit peisagistic, iar prin soluţiile inedite de reamenajare identificate, Parcul Venus a fost transformat într-o adevărată bijuterie verde a Capitalei. Primăria Sectorului 1 a mai amplasat în parc aparate de joacă pentru copii și aparate de fitness pentru adulți, unde vizitatorii pot face exerciții fizice în aer liber, gratuit, pe baza conceptului de grădină “în mișcare”. În plus, de-a lungul culoarului pietonal a fost montat mobilier urban cu un design deosebit, constând în 100 de bănci și 50 de coșuri de gunoi. Totodată, a mai fost amenajată o pădure grădinărită cu peste 200 de arbori și aproape 800 de arbuști, au fost reamenajate căile de acces pentru promenadă și a fost plantată vegetație nouă constând în flori și papură sălbatică. Tot în parcul de 3,5 hectare, a mai fost amenajată o fântână arteziană cu trei jeturi, în apropierea aleii pietonale.

Parcul Operei este pus în valoare prin panouri de informare istorică și culturală și locuri pentru sculpturi. Rezultatele acestui program de înverzire a Sectorului 1 se văd deja: în această zonă administrativă există în prezent o medie considerabil mai mare de spaţiu verde pe cap de locuitor decât în toate celelalte sectoare ale Capitalei”.

Parcul Bazilescu

Parcul Bazilescu este este situat în nordul oraşului şi al Sectorului 1, în Cartierul Bucureştii Noi. În momentul amenajării, în anul 1954, parcul se întindea pe o suprafaţă de 120 de ha. Terenul pe care a fost construit parcul a fost donat de juristul Bazilescu statului român. In 2004 Primăria Sectorului 1 a investit peste 1 milion de euro pentru reamenajarea sa, Parcul Bazilescu devenind locul ideal de relaxare pentru copii, părinţi şi bunici.

În acelaşi timp este evident că acesta ar putea aduce şi mai multă bucurie celor care vin aici să respire aer curat şi să se refugieze de agitaţia oraşului. Ca urmare, Primăria Sectorului 1 îşi propune să reamenajeze zonele verzi existente şi să diversifice funcţionalităţile pentru a răspunde nevoilor cât mai multor categorii de cetăţeni. Prin intermediul „Programului Integrat de Regenerare Urbana Sector 1” se doreşte creşterea atractivităţii parcului printr-un spaţiu verde mai bogat, prin reorganizarea sa şi diversificarea opţiunilor de divertisment. Proiectul prevede şi crearea unei grădini experimentale ce va fi dată în folosinţă rezidenţilor din această zonă şi a unor spaţii sportive sau sociale pentru comunitate.

În acest cadru Parcul poate deveni un punct de atracţie şi pentru locuitorii din alte zone din Sectorul 1 sau din Capitală.

În interiorul parcului este amplasat Teatrul de Vară, cu o capacitate de 2000 de locuri, aflat in administrarea Ministerului Culturii. Teatrul Bazilescu este, alături de Parc, un reper important pentru locuitorii din Bucureştii Noi. Primăria Sectorului 1 doreşte să reabiliteze teatrul şi să creeze în cadrul lui noi spaţii ce pot fi folosite de întreaga comunitate din jur: spaţii pentru un centru comunitar, pentru reprezentări de piese de teatru, pentru servicii comunitare pentru tineret, pentru petrecerea timpului liber (restaurant, cafenea etc.). De asemenea, zona din imediata apropiere a teatrului va fi reamenajată şi va fi unitară cu amenajarea parcului.

Primăria Sectorului îşi propune ca Teatrul Bazilescu să redevină simbolul identităţii zonei Bucureştii Noi.

Pe de altă parte, pe tot parcursul verii, la fiecare sfârşit de săptămână, Parcul Bazilescu ne aşteaptă să redescoperim parfumul Bucureştiului Interbelic printr-o suită de spectacole de promenadă.



Teatre

Teatrul Odeon

Teatrul Odeon este unul dintre cele mai prestigioase instituţii teatrale din Sectorul 1 şi din ţară. Pe 23 septembrie 2010 s-a redeschis după 62 de ani, Sala Studio de la subsolul teatrului cu premiera Blifat de Gabriel Pintilei. Odeon Studio este o sală flexibilă și multifuncțională, podeaua formată din platforme modulare permițând organizarea spațiului de joc și amplasarea publicului în diverse variante.

Teatrul ACT

Autointitulat şi „un altfel de Teatru”, încă de la inaugurarea sa, Teatrul ACT nu a făcut decât să răspundă unui orizont de aşteptare, caracteristic atât publicului de teatru din România, cât şi mai ales tinerilor regizori şi actori, reuniţi sau nu în cadrul unor companii independente, care au reuşit să joace altceva. Acesta este un loc privilegiat pentru iubitorii de teatru alternativ, o oază a iniţiativei private în materie de teatru.

Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”

Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti este o instituţie publică de spectacole, de interes naţional, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor. De la începuturile sale, Teatrul Naţional “I. L. Caragiale” a fost un mediu cultural unde s-a creat o dramaturgie naţională, unde publicul românesc a fost familiarizat cu cele mai noi şi mai interesante scrieri dramatice universale, unde s-a afirmat întâia şcoală de regie românească şi unde au jucat generaţii de mari actori, atât de dramă cât şi de comedie.

Teatrul Naţional din Bucureşti a fost inaugurat în 1852, iar apariţia acestuia s-a datorat schimbărilor de ordin social şi politic apărute după Revoluţia de la 1848. Statutul teatrului a fost reglementat în 1864, când, printr+un decret al lui Mihail Kogălniceanu ( prim-ministru al lui Al. I. Cuza)“ s-a hotărât să se ia pe contul statului si să devină instituţie naţională”. În anul 1867 are loc premierea piesei “Răzvan şi Vidra” de Bogdan Petriceicu Hasdeu, iar în 1875, Alexandru Odobescu, director al teatrului, pune pe frontispiciu numele instituţiei: Teatrul Naţional. Prima „lege pentru organizarea şi administrarea teatrelor din România” a fost votată de către Parlament în 1877. În 1908, Pompiliu Eliade reglementează organizarea Teatrului Naţional printr-o nouă lege în pas cu dezvoltarea artei europene. Prin aceasta s-a dat o importanţă deosebită încurajării dramaturgiei române şi s-au pus bazele colaborării teatrului cu instituţiile fundamentale ale ţării, Academia şi Universitatea. Teatrul Naţional devenea astfel un etalon, un punct de referinţă al culturii române. În perioada comunistă, activitatea acestei instituţii teatrale, ca şi a întregii culturi române a avut de suferit datorită interferenţei politicului în activitatea sa. Printr-o nouă lege a teatrelor, adoptată la începutul anilor ‘70, în repertoriu trebuia să intre numai acele piese care preamăreau realizările regimului comunist şi care slăveau trecutul glorios al ţării. În septembrie 1942, sub directoratul lui Liviu Rebreanu, s-a deschis primul sediu al Muzeului Teatrului Naţional, în corpul de clădiri de lângă Naţionalul de pe Calea Victoriei (actualul hotel Novotel, a cărui intrare reproduce cu fidelitate faţada fostului Teatru Naţional.

Deoarece vechea clădire a Teatrului Naţional a fost bombardată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1973 a fost inaugurat un nou local. Istoria Teatrului Naţional se confundă în mare parte cu istoria dramaturgiei româneşti. Aici au debutat cei mai importanţi dramaturgi, de la clasici până la perioada contemporană.

Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” găzduieşte Muzeul Teatrului Naţional, o istorie în imagini şi documente a Teatrului Naţional, de la origini şi până aproape de contemporaneitate. Muzeul reprezintă o călătorie în timp şi clarificarea multor aspecte legate de istoria zbuciumată a Teatrului. Muzeul a fost iniţiat şi condus mulţi ani de Gheorghe Franga, omul care a dorit foarte mult să adune de la actorii vârstnici şi de la rudele marilor actori, tot ce se putea găsi şi era semnificativ pentru trecutul teatrului românesc. Astfel, s-a adunat o colecţie impresionantă de cărţi, manuscrise, tablouri şi alte diverse obiecte.

Modelul teatrelor din marile ¬capitale europene ne arată spaţii culturale deschise, unde oamenii îşi pot petrece toată ziua, indiferent dacă apoi merg sau nu la piesa de teatru", cum ar fi, de exemplu, Teatrul Barbican Hall din Londra. Urmând modelul marilor capitale europene, în prezent, clădirea Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” este supusă unui amplu proces de reconstrucţie derulat în baza unui Proiect iniţiat de către Ministerul Culturii şi Cultelor, cu finanţare parţială de către Banca de -Dezvoltare a Consiliului Europei. Potrivit proiectului, va avea loc remodelarea clădirii în direcţia unei clădiri de larg interes cultural, un edificiu mai prietenos şi cu mai şi cu mai mult farmec", deschis de dimineaţa până seara târziu, cu o cafenea, săli de expoziţie şi de lucru şi librării.

Teatrul „Ion Creangă

Pe 24 decembrie 1964 are loc debutul Teatrului Ion Creangă în lumea spectacolului cu premiera Harap Alb, în regia lui Ion Lucian, directorul nou înfiinţatului teatru. “Noul născut” nu avea nici un act de identitate. Decretul de constituire a teatrului este emis pe 4 mai 1965; tot în acest an ia fiinţă ASSITEJ – Asociaţia Internaţională a Teatrelor pentru Copii şi Tineret din care face parte şi Teatrul „Ion Creangă”. La Gala UNITER, ediţia 2005, Teatrul „Ion Creangă” primeşte Premiul special pentru Teatrul de Copii.

Teatrul Naţional de Operetă ,,Ion Dacian”

Teatrul Naţional de Operetă a fost inaugurat la 7 noiembrie 1950 în urma unei experienţe care a existat în ţară şi în Bucureşti încă de acum 100 de ani.

Meritul aparţine trupelor care au evoluat în vestita Grădină Oteteleşanu, la începutul secolului XX.

Companiile Grigoriu şi Leonard au cultivat şi au întreţinut interesul publicului bucureştean pentru operetă. În perioada interbelică, este meritul Teatrului Alhambra şi al directorului Nicolae Vlădoianu de a readuce în atenţia publicului spectacolul de operetă după perioada de uitare în care căzuse.

Între 1946 - 1950 secţia muzicală a Teatrului Armatei a impus şi a statornicit în noi dimensiuni buna tradiţie a şcolii româneşti de operetă.

Personalitate de marcă, maestrul Vladimir Maximilian a polarizat în jurul său noi generaţii de actori, cântăreţi şi dirijori, dând o nouă strălucire genului.

De-a lungul anilor, succesele artiştilor Teatrului de Operetă au depăşit graniţele ţării, numeroasele turnee întreprinse în mai toate ţările europene făcându-i cunoscuţi şi apreciaţi, baletul teatrului cucerind chiar şi continentul american.

Teatrul NOTTARA

Situat pe Bulevardul Magheru, una dintre cele mai importante artere comerciale ale Capitalei, a fost fondat în 1947, ca Teatrul Armatei, căpătând mai târziu drept patronimic numele marelui actor Constantin Nottara (1859-1935).

Teatrul NOTTARA a căutat să-şi menţină constant atenţia publicului propunând un repertoriu variat şi incitant în scopul unei deschideri culturale şi înnoiri estetice. Teatrul NOTTARA a dobândit, de-a lungul anilor, numeroase premii naţionale şi internaţionale, reprezentând arta românească la mari festivaluri din lumea întreagă.

În fiecare stagiune, repertoriul cuprinde cel puţin 15 titluri, atât la Sala Magheru – „Horia Lovinescu” – cât şi la Sala Studio – „George Constantin”.

Teatrul Ţăndărică

A fost fondat în anul 1945, iar prima sa secţie, cea de marionete, a fost condusă de actriţa Lucia Calomeri.

Teatrul a montat spectacole care au impus noi modalităţi de expresie în teatrul de animaţie. În 1978, Teatrul Ţăndărică a câştigat Premiul Erasmus pentru contribuţia importantă la formarea profilului estetic al teatrului de păpuşi contemporan. A întreprins numeroase turnee, a participat la festivaluri pe aproape toate continentele, obţinând şi alte premii de creaţie şi interpretare.

Teatrul "Constantin Tănase"

Teatrul de revista "Constantin Tănase", continuatorul de drept şi de fapt al tradiţiei revistei româneşti, are o activitate neîntreruptă de 81 de ani în acest domeniu, timp în care s-a impus ca o instituţie artistică de prestigiu ce se bucură de preţuirea unui public numeros.

Acest gen de teatru care îmbină într-un mod specific gustul montărilor de fast cu satiră socială şi cetăţenească s-a dovedit a fi un gen de spectacol unic în lume, nemaiîntalnit pe celelalte scene de divertisment.



Educaţie

Instituţii de învăţământ

Reţeaua de învăţământ a Sectorului 1 cuprinde toate treptele de învăţământ: preşcolar, şcolar, mediu şi superior.

Şcoli de veche tradiţie

Clădirea Universităţii, instituţie datând din 1864, a fost ridicată pe locul fostei Mănăstiri „Sf. Sava”, începând cu 10 octombrie 1857, după proiectul inginerului arhitect Alex. Orăscu, participant la revoluţia din 1848 şi fost secretar al Comitetului Unirii. Inaugurarea Universităţii a avut loc la 14 decembrie 1869.

Decoraţiile exterioare au fost executate în 1862, de sculptorul Karl Storck. Frontispiciul central era o compoziţie alegorică în stil clasic, care o înfăţişează pe Minerva încununând artele şi ştiinţele.

După opt decenii de existenţă, această sculptură a fost distrusă de bombardamentul din 1944 şi refăcută ulterior împreună cu partea centrală a clădirii.

Alături de Universitate se află Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”. Corpul central a fost construit în stil brâncovenesc, de către arhitectul Grigore Cerchez, între anii 1912-1927. Învăţământul de Arhitectură a fost înfiinţat în temeiul decretului domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 1 octombrie 1864, cu denumirea de „Şcoala de Ponţi şi Şosele, de Mine şi Arhitectură”. Această primă secţie de arhitectură a şcolii de Belle Arte din Bucureşti a dispărut însă din lipsa fondurilor şi a elevilor.

În aprilie 1891, Comitetul de Conducere al Societăţii Arhitecţilor Români a luat hotărârea să constituie, sub auspiciile sale, o şcoală particulară de arhitectură. Aprobată în august 1892 şi tutelată de Alexandru Orăşcu, Şcoala de Arhitectură a Societăţii Arhitecţilor Români a funcţionat cu regularitate timp de 5 ani. Această şcoală particulară a fost oficializată ca învăţământ de stat, sub denumirea de Şcoala Naţională de Arhitectură, secţie a Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, prin reforma învăţământului iniţiată de ministrul Spiru Haret, în decembrie 1897.

Ulterior, printr-o decizie ministerială, în toamna anului 1904, arhitectura a fost scoasă de sub tutela Şcolii de Belle Arte, creându-se Şcoala Superioară de Arhitectură, ca instituţie independentă de învăţământ superior, cu un director propriu, în persoana lui Emil Pangrati.

Învăţământul de arhitectură şi-a căpătat pentru prima oara o lege a sa în mai 1932. Echivalând-o în grad cu universitatea şi păstrându-i titulatura de Academia de Arhitectură, pe care i-o dăduse un decret din 15 iulie 1932, noua lege reglementa totodată şi dreptul purtării titlului şi al exercitării profesiei de arhitect în România.

Din toamna anului 1938, fără să-şi modifice profilul, dar regrupându-şi disciplinele, Academia de Arhitectură a primit o titulatură nouă – Facultatea de Arhitectură, în ramurile de învăţământ ale Politehnicii din Bucureşti.

Pentru pregătirea specialiştilor în construcţia şi reconstrucţia oraşelor, a fost înfiinţată şi a funcţionat pe lângă Facultatea de Arhitectură, din 1943 până în 1948, o secţie de specializare în Urbanism, sub conducerea profesorului Duiliu Marcu. Desprinsă din cadrul Politehnicii, în urma reformei învăţământului din 1948, Facultatea de Arhitectură a devenit instituţie independentă de învăţământ superior, cu titulatura Institutul de Arhitectură, cu sediul în Strada Biserica Enei nr. 3-5. După o scurtă perioada de independenţă, în octombrie 1949, Institutul a fost încorporat cu numele de Facultatea de Arhitectură în Institutul de Construcţii, nou înfiinţat prin restructurarea Politehnicii. În urma unei noi modificări, prin decret în 1952, Facultatea de Arhitectură a fost scoasă de sub tutela Institutului de Construcţii, acordându-i-se statut de independenţă sub titulatura actuală de Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”. După 1963, clădirii i s-au adăugat corpuri noi, cu spaţii funcţionale moderne.

Printre clădirile care ilustrează tradiţia învăţământului românesc trebuie amintit edificiul Casei Şcoalelor sediul actual al Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (Str. Gral. Berthelot) .

În apropierea acestuia există Colegiul Naţional „Sf. Sava” (fostul Liceu N. Bălcescu), purtând numele celei mai vechi instituţii şcolare din Bucureşti, ale cărei începuturi datează din 1694, când domnitorul Constantin Brâncoveanu deschidea primele cursuri în chiliile Mănăstirii Sf. Sava.

Academia de Studii Economice a fost înfiinţată în anul 1919 şi funcţionează într-o clădire din Piaţa Romană, care a fost construită în 1926, în stil clasic, de arhitecţii Grigore Cerchez şi Edmond van Saanen-Algi.

După 1955 i-au fost adăugate alte corpuri, conform noilor cerinţe ale învăţământului economic.

Învăţământul tehnic superior a debutat în 1818, când Gheorghe Lazăr a înfiinţat prima şcoală de inginerie în limba română din Bucureşti.

Plasată în mijlocul unei grădini cu arbori vechi, clădirea Institutului Agronomic (Bd-ul. Mărăşti nr. 59) a fost construită între anii 1953-1955, perpetuând tradiţia generaţiilor de reprezentanţi iluştri ai învăţământului agro-silvic românesc.

Universitatea Naţională de Muzică are tradiţii îndelungate, începând cu Societatea Filarmonică din 1833. Generaţii de interpreţi vocali şi instrumentali au dus prin arta lor prestigiul României în întreaga lume. Clădirea actuală a Conservatorului a fost construită după 1966, lângă vechiul corp de clădire al Liceului Carmen Sylva, aflat în apropierea Cişmigiului. Este dotată cu săli de concerte şi de studii, săli de înregistrare şi bibliotecă.



Dezvoltarea Sectorului 1

Artere de circulaţie

Calea Victoriei este una dintre cele mai vechi străzi din Bucureşti, fiind amenajată de principele Constantin Brâncoveanu (1688-1714) în 1692, pentru a lega Curtea Domnească din Bucureşti (astăzi Muzeul Curtea Veche – Palatul Voievodal) de reşedinţa sa de la Mogoşoaia (astăzi Centrul de Cultură „Palatele Brâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului”).

În secolul al XVII-lea, Calea Victoriei de astăzi s-a numit „drumul Braşovului” deoarece lega Bucureştiul de oraşul Braşov (Transilvania) dar începând cu secolul al XVIII-lea, se impune numele de „Podul Mogoşoaiei” după numele punctului terminus al acestuia, Palatul Mogoşoaia.

În ceea ce priveşte denumirea de „pod” aceasta vine de la modul de pavare al drumurilor principale din Bucureşti, cu „podele“ de lemn, procedeu care a dispărut treptat în prima parte a secolului al XIX-lea.

Toate străzile principale din Bucureşti au purtat denumirea de „poduri”. În 1878, „Podul Mogoşoaiei” îşi schimbă numele în „Calea Victoriei” în urma Războiului Ruso-Româno-Turc din 1876-1878.

Atunci când Principatul României şi-a dobândit Independenţa de Stat şi Armata României victoriosă a intrat în Capitală pe această cale.

Calea Victoriei a fost unul dintre cele mai reprezentative locuri de promenadă din Bucureşti, pe axa nord-sud a oraşului, încă din secolul al XVIII-lea.

Privirile trecătorilor sunt atrase de unele dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureşti, ridicate în mare parte în cursul secolului al XIX-lea, de cele mai bogate familii din România, alături de clădiri moderne construite în anii interbelici. Aici pot fi observate o succesiune de stiluri de arhitectură şi de artă decorativă, realitate care defineşte Bucureştiul drept un oraş al contrastelor.

Calea Victoriei este unul dintre cele mai populare bulevarde din Bucureşti, cu numeroase instituţii de cultură, biserici, hoteluri, ministere, Biblioteca Academiei Române, sedii de firmă, cazinouri, cafenele, baruri şi restaurante, magazine de lux ş. a.

Bulevardul Kiseleff, amenajat între 1832 şi 1833, a fost de la bun început destinat promenadelor şi plimbărilor.

Pe Bulevardul Pavel Kiseleff, în afara muzeelor deja prezentate, se afla 0 serie de palate impunătoare construite la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului XX; astăzi multe dintre acestea sunt sedii de ambasade.

Bulevardul Pavel Kiseleff este 0 continuare a Căii Victoriei în ceea ce priveşte frumuseţea şi eleganţa clădirilor.

Promenadele se ţineau "de două ori pe săptămână, duminica şi joia" când "era corso deosebit de mare, în care se desfăşoară un lux extraordinar”.

“Echipagiile luxoase şi caii focoşi şi de toate nuanţele sunt desfătarea stăpânilor şi a tuturor privitorilor. (... ).

Fiecare familie cu stare îşi are echipajul propriu, iar boierii cei mari, ofiţerii superiori şi 0 parte din medici au câte două rânduri" (George Potra - Din Bucureştii de ieri). Primăvara, ,,0 deosebită atracţie la şosea erau şi bătăile cu flori”.

“Cu aceasta ocazie, între primul şi al II-lea rond, defilau care alegorice, echipaje, breckuri şi trăsuri împodobite cu flori, iar cei din trăsuri îşi aruncau unii altora cu flori".

Iarna, "zăpada nefiind ridicată, plimbările continuau pe şosea cu săniile”.

“Peste cai se întindea 0 plasă brodată în diferite culori, ce se numea valtrap, care oprea zăpada aruncată în viteză de copitele cailor. Pe spate, unele atelaje purtau hamuri cu clopoţei de argint, sau în jurul gâtului coliere cu zurgălăi" (Adrian Majuru, Familia Minovici, 2005) .

Bulevardul Aviatorilor, alături de Bulevardul Pavel Kiseleff, reprezintă limita zonei rezidenţiale de lux dezvoltată în perioada 1919-1949, cu numeroase palate şi vile ridicate de înalta societate bucureşteană, acum în parte, sedii de ambasade, instituţii cultural sau politice.

Acest bulevard, largit la începutul secolului XX, s-a numit mai întâi ,,Şoseaua Nouă" şi după 1910, “Şoseaua Jianu".

Înaintea celui de al doilea Război Mondial s-a numit Bulevardul Gheorghe Buzdugan, apoi după război, Mareşal Kalinin şi Bulevardul Aviatorilor, ultima denumire fiind şi cea actuală.

Bulevardele Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru şi Lascăr Catargiu au fost definitivate după 1895.

La început a fost lărgit tronsonul nordic al străzii Colţei între Universitate şi Strada Clemenţei (astăzi C.A. Rosetti), ulterior (deceniul trei al secolului al XX-lea), realizându-se şi tronsonul central, între Strada George Enescu şi Strada C.A. Rosetti.

Bulevardul a purtat iniţial, integral, numele străzii lărgite "Bulevardul Colţei" pentru ca mai târziu să primească numele prim-ministrului Lascăr Catargiu, în tronsonul nordic, cel al prim-ministrului Take Ionescu (astăzi Bulevardul Gheorghe Magheru) în tronsonul median şi al prim-ministrului I.C. Brătianu (astăzi Bulevardul Nicolae Bălcescu) în tronsonul sudic.

De-a lungul fostului Bulevard al Colţei s-au grupat clădiri reprezentative, locuinţe ale personalităţilor începutului de secol XX precum şi hoteluri, clădiri de birouri, cinematografe datând din perioada interbelică.

În perioada comunistă au fost construite câteva clădiri de mari dimensiuni, blocurile din Piaţa Romană, blocurile Cassata-Gradiniţa, Eva, O.NT.

În 1926, când s-a înfiinţat "Primăria de Verde", în cuprinsul sectorului erau 375 de străzi, lungimea totală fiind de circa 150 km.

Astăzi, suprafaţa sectorului include o reţea de peste 1000 de străzi, importante artere, bulevarde, şosele, având nume legate de evenimente sau personalităţi din istoria Capitalei.

La începutul secolului al XIX-lea se produce o dezvoltare surprinzătoare în evoluţia urbană a Bucureştiului.

Acum are loc asimilarea modului de viaţă şi a civilizaţiei occidentale, în care "modelul" francez a marcat toate domeniile de activitate ale cotidianului.

Această influenţă este evidentă mai ales în transformările de natură morfologică ale oraşului Bucureşti, care, în aceasta perioadă, trece printr-un proces de "tranziţie", devenind o adevărată Capitală modernă, occidentală.

Prezenţa în arhitectura Bucureştiului (şi a Sectorului 1, parţial fostul Sector de Verde), a multor edificii publice şi private, realizate în diferite stiluri de influenţă, i-au dat o tentă specifică, datorită căreia i s-a atribuit Bucureştiului începutului de veac XX denumirea de „Micul Paris”. Atunci s-a definitivat trasarea marilor axe ale oraşului: axul nord-sud, prin actualele bulevarde Lascăr Catargiu, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, I. C. Brătianu, care înlocuiesc şi dublează Calea Victoriei (fostă Podul Mogoşoaiei), apoi axul est-vest, prin actualele bulevarde Kogălniceanu, Regina Elisabeta, Carol I, Pache Protopescu, care dublează Calea Moşilor şi fac legătura cu Gara de Est.

Începute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aceste proiecte de deschidere a unor axe de mari bulevarde de inspiraţie franceză s-au finalizat în perioada interbelică şi chiar după cel de-al Doilea Război Mondial. Pe toate aceste axe au fost construite clădiri în stil academist, eclectic şi Art Nouveau, la început de către arhitecţi străini, apoi de arhitecţi români şcoliţi, în marea lor majoritate, în Franţa. În timp, se creează, la cumpăna dintre veacurile XIX şi XX, o puternică reacţie autohtonă, de afirmare a specificului naţional al şcolii româneşti de arhitectură.

Patru arhitecţi români s-au situat în fruntea mişcării de afirmare a şcolii naţionale de arhitectură: Ion Mincu (1852 - 1912), Petre Antonescu (1873 - 1965), Nicolae Ghica – Budeşti (1870 - 1943), Cristofi Cerchez (1872 - 1955).

Opera lor se materializează printr-o suită de clădiri inspirate de izvoarele cele mai pure ale artei şi arhitecturii româneşti tradiţionale, clădiri ce împodobesc astăzi chipul marelui oraş. Dintre edificiile concepute de aceşti patru mari arhitecţi (pe raza Sectorului 1), amintim Bufetul de la Şosea, opera arhitectului Ion Mincu, Muzeul Ţăranului Român, opera arhitectului Nicolae Ghica – Budeşti, Vila Mina Minovici, de lângă Fântâna „Mioriţa”, operă a arhitectului Cristofi Cerchez şi Casa „Dinu Lipatti”, construită la 1902, pe care o putem admira pe bulevadul Lascăr Catargiu, fiind unul dintre primele proiecte ale arhitectului Petre Antonescu.

Între cele două războaie mondiale, zona centrală a Bucureştiului, deci şi o parte importantă a Sectorului 1, cunoaşte o puternică dezvoltare urbanistică. Astfel, se va accentua contrastul dintre centru (unde se aflau sediile ministerelor, băncilor, Bursei, restaurantele), cartierele de vile de lux şi periferiile cvasirurale, alcătuite din case de paiantă şi chirpici.

Dintre realizările de marcă ale aceastei perioade amintim imobilul ce adăposteşte Cinematograful „Patria”, opera arhitectului Horia Creangă şi lucrările arhitectului Duiliu Marcu, realizatorul câtorva dintre cele mai importante şi reprezentative edificii ale Bucureştiului: Palatul Victoriei şi Palatul Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor din faţa Gării de Nord.

În timp, actualul Bulevard Bălcescu – Magheru era considerat, prin anii 1938 – 1940, drept unul dintre cele mai frumoase, îndrăzneţe şi moderne bulevarde din Europa.

Instaurarea regimului comunist a adus schimbări majore în planurile urbanistice. Vechile proiecte edilitare „burghezo-moşiereşti“ nu mai corespund cu noua viziune urbanistică a noii epoci.

În 1960, a început construcţia adevăratelor oraşe - satelit ale Bucureştiului, ridicate pe terenurile libere. După 1977 s-au început intervenţii asupra centrului istoric şi s-a trecut la etapa sistematizării arterelor principale de circulaţie din Sectorul 1, dintre care amintim: Şoseaua Banu Manta, Calea Dorobanţilor, Bulevardele Titulescu şi 1 Mai.

S-a încercat, în unele locuri, îmbinarea ansamblurilor arhitectonice vechi cu noua viziune urbanistică comunistă.

În paralel, Sectorul 1 s-a îmbogăţit cu numeroase edificii de cultură, ştiinţă, învăţământ, sănătate, comerţ, transport etc, realizându-se ample construcţii, cum sunt: actuala „Casa Presei Libere”, Opera Română, Aeroportul Băneasa, Aeroportul Otopeni, Palatul Radiodifuziunii, Sala Palatului, Televiziunea Română, Hotelul „Intercontinental”, Teatrul Naţional şi exemplele ar putea continua.

Cartiere noi

În prima jumătate a secolului al XX-lea, extinderea oraşului s-a realizat prin parcelarea unor terenuri de mari dimensiuni. Acestea s-au transformat în parcuri, cartiere de locuinţe de lux sau pentru 0 populaţie cu venituri medii. Astfel, apar Parcul Bonaparte (la nord faţă de şoseaua Bonaparte, astăzi Iancu de Hunedoara), Parcul Filipescu (zona Aleii Alexandru) şi Parcul Jianu (Bordei, Marmosch- Bank, în zona Bulevardului Primăverii), toate destinate unei locuiri de lux. Către vest, se dezvoltă cartiere de locuinţe medii: parcul Domeniilor (pe un teren aparţinând Ministerului Domeniilor, între Bulevardul Ion Mihalache şi strada Ion Mincu) şi Parcul Delavrancea.

În vestul oraşului, în dreapta Căii Grivitei, chiar în faţa Gării de Nord, s-a dezvoltat, după 1930, cartierul ceferiştilor. Pentru cei cu venituri modeste s-au construit locuinţe pe măsură, grupate uneori după profesiile noilor proprietari: ceferişti, muncitori de fabrică, setebişti (de la tramvaie), reangajaţii militari, micii funcţionari etc. S-a dezvoltat în mod similar, Cartierul Dămaroaia, la sud-est de Bucureştii Noi. În perioada 1930 -1940, pe locul fostului hipodrom Negroponte s-a realizat 0 parcelare, transformată după război (1950-1960) în Cartierul Floreasca. Aşezat în apropierea lacului cu acelaşi nume, ansamblul cuprinde, pe lângă locuinţe şi echipamentele colective, un parc şi un cinematograf şi este proiectat de arhitecţii Corneliu Rădulescu şi Virgil Niţulescu.

Cartierul Primăverii, cartierul demnitarilor comunişti. După terminarea războiului şi venirea comuniştilor la putere, Cartierul Primăverii – devenit parte integrată a Bucureştilor – a cunoscut o dezvoltare uimitoare. După modelul sovietic, comuniştii români au căutat un amplasament pentru a construi (într-un singur loc) locuinţe pentru demnitarii vremii. S-au oprit asupra Cartierului Primăverii. În anii ’50 au început a fi clădite aici vilele impunătoare şi somptuoase care există şi astăzi. Cartierul a fost amenajat corespunzător, cu arbori, flori şi oaze de verdeaţă. Aici erau repartizaţi să locuiască nomenclaturiştii ţării pe timpul cât se aflau în funcţie. Puteau comunica mai uşor între ei şi puteau fi mai bine supravegheaţi. Cartierul Primăverii era închis accesului pentru ceilalţi locuitori ai Bucureştiului, fiind totodată şi cel mai bine păzit cartier al Capitalei.

Zona în care a fost amplasat „cartierul elitei politicii româneşti” era un teren viran, ca multe alte locuri din actuala Capitală. Locul neamenajat în vreun fel era în exteriorul oraşului Bucureşti. Exista în schimb o Stradă a Primăverii, în centrul Capitalei. Dar, denumirea ei a fost schimbată în anul 1907, prin decizia Consiliului Municipal, în strada Nicolae Bălcescu.

La sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut, Banca Marmosch-Bank a parcelat terenul. O parte a acestuia, situat la nord de Bulevardul Primăverii, a fost cumpărat de Uzinele Comunale Bucureşti pentru angajaţii proprii. Parcelele erau mici sau medii ca suprafaţă, iar casele trebuiau să aibă cel mult parter cu un etaj. Construcţiile au fost realizate în 1937, de arhitectul Octav Doicescu. Celalalte părţi ale parcelării au fost construite parţial până la începutul razboiului.

După 1989, în nordul Capitalei se construiesc noi cartiere de vile: Satul Francez, Băneasa, Aviatorilor.

În nordul Bucureştiului vechi se afla o suprafaţă de teren întinsă numită Grădina Bordei. O adevărată moşie întinsă pe aproximativ 40 de hectare. Ea se întindea de la şoseaua Jianu (astăzi Bulevardul Aviatorilor), până la Monumentul Aviatorilor şi Lacul Herăstrău. În anul 1937 este integrată ansamblului Parcului Naţional, creat de regele Carol al II-lea.

O parte a Grădinii Bordei a fost parcelată şi transformată în ceea ce va purta denumirea de Parcul Jianu. Se întâmpla pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. Amplasamentul Parcului Jianu va deveni mai târziu Cartierul Primăverii. Parcul Jianu era delimitat la vest de Bulevardul Jianu (astăzi Bulevardul Aviatorilor) până la intersecţia cu bulevardul Mircea Eliade şi actuala Piaţă Charles de Gaulle. La sud se întindea până la Calea Dorobanţi şi Strada Teheran. Spre est, Parcul Jianu ajungea până la actualul Liceu Jean Monnet şi la sediul vechi al Televiziunii Române, iar la nord, era delimitat de străzile Mircea Eliade, Gogol şi Turgheniev.

Clădiri reprezentative ridicate în ultimii 86 ani

1925-1926. Imobilul Societaţii Politehnica – Sediul AGIR, în stil neoromânesc. Una dintre primele clădiri bucureştene pentru birouri, săli pentru conferinţe şi întruniri, bibliotecă, club. Arhitect Petre Antonescu, inginer Emil Prager.

1927-1936. A fost construit Palatul Comunal, astăzi sediul Primăriei Sectorului 1, din Bulevardul Banu Manta. Edificiul este realizat dupa planurile arhitecţilor Nicolae Georgescu şi G. Cristinel.

1929-1931. Blocul ARO (Imobilul ARO), imobilul comandat de Societatea Asigurarea Romanească care iniţiază seria de arhitecturi moderniste ce a schimbat scara centrului şi a imprimat axei nord-sud inconfundabilul său caracter. Arhitect Horia Creangă şi colaboratorii.

1929-1934. Palatul Telefoanelor, primul "zgârie-nori" din Bucureşti, cea mai înaltă clădire din oraş până la 1970. Arhitecţi: Walter Froy, Louis Weeks, E. Van Saanen-Algy.

1930. Imobilul "Universul", clădire de birouri şi tipografie pentru un mare cotidian din perioada interbelică. Arhitect Paul Smărăndescu, inginer Emil Prager.

1933-1936. Blocul Edilitar Comunal al Sectorului "Galben" astăzi imobilul din Piaţa Amzei 13, unde se afla Teatrul "Ion Creangă", realizat într-o epocă de expansiune economică; blocul cuprinde magazine, 0 sală de teatru, judecătorie, birouri. La vremea construirii sale, clădirea a confirmat orientarea administraţiei locale spre forme simplificate privind investiţiile publice. Arhitect Nicolae Georgescu.

1944-1952. În faţa Gării de Nord a fost începută construcţia Palatului CFR, după proiectul unui colectiv de arhitecţi conduşi de Duiliu Marcu şi finalizată după război.

1935-1937. Blocul Burileanu-Malaxa, pe Bulevardul Magheru, un imobil compact ce aduce un nou tip de organizare a spaţiului (interioarelor), pentru exercitarea noilor profesiuni liberale, în locuinţă, prin încorporarea unei secţiuni separate, arhitect Horia Creangă.

1936. A fost construit localul Gării Băneasa, destinat oficialităţilor, după proiectul arhitectului Duiliu Marcu.

1936-1941. Casa Autonomă a Monopolurilor Statului (CAM); palatul prezintă 0 arhitectură modernistă, cu un caracter vădit cubist. La inaugurare imobilul dispunea de climatizare, comunicaţii interne şi echipament tehnic de vârf pentru acea perioadă. Arhitect Duiliu Marcu.

1935-1937. Blocul AGIR - arhitect Richard Bordenache - ridicat la comanda Asociaţiei Inginerilor, cuprinde 0 sală de expoziţii, sală de conferinţe şi locuinţe la standard ridicat.

1936-1937. Blocul Adriatica - arhitecţi Rudolf Fraenkel, Dem Săvulescu. Imobil de birouri format din corpuri simple, astăzi deschide unul din segmentele moderniste ale Căii Victoriei.

1937-1944. Palatul Victoria, actualul sediul al Guvernului României, a fost proiectat pentru Ministerul de Externe. O clădire caracteristică pentru edificiile publice realizate la sfârşitul anilor '40. Arhitect Duiliu Marcu.

1938. Sediul UGIR (Uniunea Industriaşilor), bloc ce introduce, pe ultima parte a axei nord-sud, 0 formulă monumentală, concordată cu destinatarii imobilului. Arhitect Constantin Moşinschi.

1938-1946. Sediul Ministerului de Interne. Clădire monumentală, impunătoare, "clădire publică ce susţine prestigiul autorităţilor de stat". Arhitect: Paul Smărăndescu, continuat după război de Emil Nădejde.

1947. Reconstrucţia postbelică a început cu Aerogara Băneasa, 0 construcţie cu corp central în formă de elice. Zborurile comerciale de la Aeroportul Băneasa au fost introduse în 1919 de 0 companie aviatică franco-română. Arhitecţi: Nicolae Bădescu, Cleopatra Alifanti, Ascanio Damian, Al. Şerbănescu.

1949. Complexul sportiv Floreasca cuprinde un bazin acoperit şi o sală pentru jocuri sportive. Complexul marchează începutul preocupărilor pentru "construcţia socialistă". Arhitecţi: Titus Evolceanu, Sofia Ungureanu.

1948-1955. Astăzi Casa Presei Libere, fosta “Casa Scânteii”, a fost realizată şi prin subscripţie publică, pentru a fi asemuită Ateneului Român. Aceasta construcţie reprezintă o primă manifestare majoră a "realismului socialist" în arhitectura bucureşteană. Construirea edificiului a fost încredinţată unui colectiv condus de arhitectul Horia Maicu (printre care Nicolae Bădescu, Mircea Alifanti, Marcel Locar) şi a fost finalizată în anul 1956. Clădirea găzduieşte redacţiile celor mai importante cotidiane şi reviste, Agenţia Română de Presă, principalele edituri şi, mai nou, sediu de televiziune.

1950-1953. Cartierul Bucureştii Noi, cu cinematograful “Înfrăţirea între Popoare”, azi Teatrul Masca. Arhitecţi: Nicolae Porumbescu, Traian Stănescu, Pascal Georgescu.

1952. Spitalul Polizu (pe atunci Maternitatea Ana Pauker), proiectat în plină perioadă de "realism socialist" de arhitectul I.M. Enescu, reprezintă o clădire de excelentă modernitate.

1953. Noul "Bloc Carlton", construit pe amplasamentul Blocului Carlton, distrus la cutremurul din 1940. Arhitect Nicolae Nedelescu.

1957-1960. Sala Palatului se construieşte ca un centru de congrese de circa 4000 locuri, care se poate folosi şi pentru spectacole. Sala Palatului se află în centrul oraşului Bucureşti, într-o clădire juxtapusă fostului Palat Regal şi Muzeului Naţional de Artă. Clădirea a fost construită în perioada 1959-1960. De-a lungul timpului, aici s-au ţinut lucrările Comisiei Economice a Naţiunilor Unite pentru Europa, Congresului Mondial al Populaţiei, Congresului Mondial al Energiei şi Congresului Mondial al Crucii Roşii, numeroase alte congrese şi conferinţe. Clădirea adaposteşte: Sala Mare cu capacitatea de 4.060 de persoane şi opt săli cu capacităţi de 20-30 de persoane, dispuse pe trei niveluri. Holul de la intrare are 2.000 m şi este dotat cu mobilier adecvat şi instalaţii speciale pentru organizarea de expoziţii. Aici există şase cabine pentru traducere simultană în două sau mai multe limbi, precum şi şase staţii de amplificare. Arhitecţi: Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Ignace Şerban, Romeo Belea.

1958-1965. Lucrări pe Calea Griviţei, începute din Bucureştii Noi şi continuate cu blocuri pe toată lungimea la nord de Gara de Nord, formulă repetată în anii 1970 şi pe alte artere mari: 1 Mai (astăzi Ion Mihalache), Dorobanţi. Arhitecţi: Titu Dan Elian şi Mircea Bercovici.

1959-1960. Blocurile-turn Floreasca, 0 succesiune de cinci blocuri-turn de 12 niveluri s-au construit pe terenul obţinut în urma asanării gropii "Floreasca". Arhitect: V. Agent.

1960. Construirea Palatului Radiodifuziunii. Studioul de concerte "Mihail Jora", 0 clădire de mari proporţii, caracteristică pentru orientarea perioadei comuniste către investiţii în instituţii de cultură de prestigiu. Edificiul Radiodifuziunii Române este prevăzut cu studiouri şi aparatură tehnică modernă. Acesta dispune de o sală de concerte, cu o capacitate de 1000 de locuri, înzestrată cu o orgă cu 7000 de tuburi şi 80 de registre.

Pe scena sălii de concerte au evoluat solişti iluştri, acompaniaţi de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii, sub bagheta unor reputaţi dirijori români şi străini. Arhitecţi: Tiberiu Ricci, Leon Garcia, Mihai Ricci, Sebastian Moraru.

1963-1965. Pavilionul Central al Târgului Internaţional Bucureşti, conceput pe plan circular a fost construit după demolarea tribunei hipodromului din Bucureşti. Cupola a fost refăcută după ce în 1964 structura a cedat din cauza încărcării asimetrice cu zăpadă. Arhitecţi: Ascanio Damian, Mircea Enescu, Vera Hariton.

1960-1970. Ansamblul rezidenţial Arcul de Triumf, amplasat într-o zonă agreabilă, pe Şoseaua Kiseleff, lângă Arcul de Triumf, cuprinde apartamente special construite pentru înalţi funcţionari ai sistemului politic. Arhitect: Leon Garcia.

1967 - 1970. Sediul principal al Academiei de Studii Economice a fost extins în mai multe rânduri şi a primit două corpuri paralele spre Calea Dorobanţi. O pasarelă peste strada H. Cihoschi uneşte cele două corpuri ale ASE. Arhitect Cleopatra Alifanti.

1968 – 1970. Complexul Televiziunea Română, un ansamblu de studiouri şi un bloc turn pentru birouri. Importanta instituţie a Televiziunii Române, care a funcţionat mai mult de un deceniu în primul său sediu din Str. Moliere nr. 2, este găzduită din 1968 în complexul modern de clădiri din Calea Dorobanţilor.

Ocupând o suprafaţă de 60.000 mp, întregul complex, realizat după planurile arhitecţilor T. Ricci, T. Iacoban şi M. Căciulă, este dotat cu platouri de filmare, studiouri de înregistrare, ateliere de producţie, asigurând funcţionarea optimă a posturilor naţionale de emisie.

1968 – 1970. Se construieşte Hotelul Intercontinental, cea mai înaltă clădire din România, de cca. 100 m înălţime. Arhitecţi: Dinu Harliton, Gh. Nădrag, Ion Moscu.

1968 – 1970. Pentru „Şcoala veche” a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” s-au construit noi corpuri în Strada Academiei. Arhitecţi: Elena Voinescu, G. Filipeanu, Al. Beldiman.

Anii 1970. Ca urmare a unei politicii mai flexibile ce a încurajat consumul şi turismul, se construiesc hotelurile Turist, Parc şi Flora. Arhitecţi: Dinu Gheorghiu, Gabriel Tureanu, Gabriel Iordănescu, Şerban Mamolescu, Al. Moţoc.

1985. Restaurantul „La Doi Cocoşi”, rezultat ca urmare a politicii pentru turism din anii `80, are o atmosferă rustică, fiind alcătuit din pereţi văruiţi, acoperişuri de olane, stuf şi şindrilă, forme libere, cerdacuri, fier forjat, multe referinţe balcanice. Arhitecţi: Ion Barabaş, Paul Georgescu, Vasile Marcu.

1990. „Satul Francez”, este primul ansamblu rezidenţial realizat după 1990 pe un plan general de vile unifamiliale. Arhitect Iuliana Bogoescu.

1992 – 1994. World Trade Center, hotel de cinci stele, cu săli pentru evenimente, conferinţe şi o galerie comercială, este prima investiţie imobiliară străină semnificativă în spaţiul Bucureştiului. Arhitecţi: Nicolae Ţarălungă, Ruxandra Fotino.

1997 – 2001. „La Mesteceni”, ansamblu cu vile cu standard înalt, destinate închirierii, în Strada Grigore Gafencu în apropierea lacului Floreasca. Arhitecţi: Al. Beldiman, D. Butică, Moise Mathe.

2000. Blocul U.A.R., sediul Uniunii Arhitecţilor şi imobil de birouri, cu bar la subsol. Proiectul păstrează faţadele fostei clădiri, monument de arhitectură, ca pe o coajă din care creşte un volum simplu, semi-transparent. Arhitecţi: Dan Martin şi Zeno Bogdănescu.

2001 – 2002. Imobilul Europe House, situat la capătul dinspre Piaţa Victoriei al Bulevardului Lascăr Catargiu, pune în valoare fondul construit existent printr-o faţadă minimalistă, semi-transparentă, semi-reflectantă, realizată în continuarea faţadei imobilului de locuinţe sociale şi birouri. Arhitect: Vladimir Arsene.

2003 – 2005. Centrul Internaţional din Piaţa Charles de Gaulle, o clădire de birouri ce aduce o nouă perspectivă în zona Cartierului Dorobanţi - Primăverii. Arhitect: Vladimir Arsene.

2005 – 2006. Blocul BRD. Situat la intersecţia dintre Bd. Ion Mihalache şi Şos. Nicolae Titulescu reprezintă prima dominantă verticală din Piaţa Victoriei.

2011. Pasajul Suprateran Basarab care unește sectoarele 1 și 6, între Șoseaua Nicolae Titulescu și Șoseaua Grozăvești. a fost deschis circulației autovehiculelor și tramvaielor în ziua de 18 iunie 2011, iar stația de tramvai cu conexiune la metrou a fost deschisă la 23 aprilie 2012.

Podul a fost construit cu scopul de a fluidiza traficul în zona de Nord-Vest a capitalei și de a completa inelul interior de circulație al Municipiului București. Pasajul beneficiază de două benzi de circulație pe sens și două linii de tramvai. În zona de Nord construcția se compune dintr-un pod hobanat cu o înălțime a pilonilor de 84 de metri. Acesta supratraversează Calea Griviței, calea ferată și intersecția dintre Bulevardul Dinicu Golescu și Șoseaua Orhideelor.

2012. Piaţa Amzei. Au fost finalizate lucrările de modernizare ale clădirii “Piaţa Amzei”. Astfel, bucureştenii îşi vor putea face din nou cumpărăturile la Piaţa Amzei, însă într-un spaţiu comercial cu totul nou.

La momentul inaugurării oficiale, Piaţa Amzei va fi de nerecunoscut atât pentru comercianţi, cât şi pentru locuitorii Capitalei. În premieră pentru Bucureşti, Piaţa Amzei va avea parcaje subterane şi o linie de comercializare cu adevărat modernă, comparabilă cu cea existentă în marile capitale europene.

Aşa cum se întâmplă la Paris, Viena sau Londra, produsele nu se vor mai vinde la grămadă, ci în centre comerciale separate pentru fiecare categorie de produse în parte: legume, fructe, flori, mezeluri, brânzeturi etc. Potrivit proiectului câştigător -“Piaţa Amzei în şase pieţe”- stabilit în urma unui concurs de arhitectură, suprafaţa desfăşurată a noii pieţe este de 7000 de mp, fiind de 1,7 ori mai mare decât înainte de modernizare. Piaţa va fi dotată cu tarabe moderne, spaţii verzi, parcaje laterale şi subterane, alei şi terase în jurul complexului, iar noua construcţie va păstra elemente din arhitectura veche a zonei şi va menţine funcţia de piaţă agroalimentară.

Noua Piaţa Amzei va avea la subsol o piaţă agroalimentară acoperită, funcţională tot timpul anului şi o piaţă volantă funcţională doar pe timpul verii. La parter, va exista o piaţă de fructe şi o piaţă de flori, iar la etajul 1 vom găsi zona destinată produselor perisabile: carne, brânză, mezeluri etc.

De asemenea, noua piaţă va dispune de 113 locuri de parcare - 45 de locuri de parcare la subsol şi 68 la nivelul solului. În perioada în care Piaţa Amzei a fost închisă pentru modernizare şi reabilitare, comercianţii şi-au putut desface marfa în alte centre comerciale din Sectorul 1, cum ar fi Piaţa Domenii şi Piaţa Matache.

Reabilitarea Termică

2007. La iniţiativa edilului Andrei Chiliman, Primăria Sectorului 1 lansează, în premieră la nivel naţional, programul de reabilitare termică a blocurilor din această zonă administrativă. Totodată, Primăria Sectorului 1 este şi prima administraţie locală care a venit cu soluţii pentru preluarea integrală a costurilor care ar fi revenit, conform legii, asociaţiilor de proprietari. Astfel, reabilitarea termică se efectuează gratuit pentru locatari, costurile fiind preluate integral de administraţia locală a Sectorului 1. În acest fel, locuitorii nu plătesc niciun ban pentru aceste lucrări. Acest model de succes a fost preluat şi de alte primării din Bucureşti sau din ţară.

2008. Se înscriu în programul de reabilitare termică primele 750 de asociaţii de proprietari.

2009. Încep lucrările propriu-zise de reabilitare termică a blocurilor din Sectorul 1. La sfârşitul acestui an 4.500 de familii, reprezentând un total de 84 de asociaţii de proprietari, locuiesc deja în blocuri reabilitate termic.

2010. Sunt finalizate lucrările de reabilitare termică la alte 50 de asociaţii de proprietari din Sectorul 1.

2011. Primăria Sectorului 1 a început lucrările de reabilitare termică la încă 205 imobile, astfel că la sfârşitul acestui an în Sectorul 1 existau 340 de imobile reabilitate termic. Astfel, peste 1/3 dintre proprietarii de apartament la bloc plătesc deja cu până la 50% mai puţin la întreţinere.

Tot în 2011, pentru a accelera programul de reabilitare termică, Primăria Sectorului 1 a semnat un contract de împrumut cu Banca Europeană de Investiţii (BEI), în valoare de 125 de milioane de Euro, rambursabili în 20 de ani, cu o perioadă de graţie de 4 ani. Este cel mai mare credit acordat de BEI unei autorităţi a administraţiei publice locale din România. Prin împrumutul acordat de BEI, vor putea fi reabilitate termic 365 de blocuri din Sectorul 1 până la finalul anului 2013. În acest fel, administraţia Sectorului 1 condusă de Andrei Chiliman îşi respectă angajamentul faţă de cetăţenii din această zonă administrativă, ducând la bun sfârşit programul de reabilitare termică a blocurilor, chiar şi într-o perioadă de criză economică.

2012. Primăria Sectorului 1 finalizează reabilitarea termică la alte 200 de imobile din această zonă administrativă. Administraţia locală estimează că până la sfărşitul anului 2014 va finaliza programul de reabilitare termică a blocurilor din Sectorul 1.

Beneficiile programului de reabilitare termică sunt evidente: Reabilitarea termică se efectuează gratuit pentru locatari, costurile fiind preluate integral de administraţia locală a Sectorului 1; Facturile la întreţinere scad cu până la 50%, iar pierderile de căldură cu până la 80% ; Căldură în apartamente iarna şi răcoare vara ; Beneficiarii investiţiilor vor locui în imobile cu un aspect urbanistic mai plăcut; Creşte gradul de confort.

După recepţia lucrărilor de reabilitare termică, proprietarii imobilelor primesc certificatul energetic al clădirii, document oficial, valabil zece ani de la data emiterii, prin care se atestă performanţa energetică a clădirii şi a instalaţiilor aferente.

Toate blocurile reabilitate termic din Sectorul 1 primesc certificate energetice clasa A sau minim B, în funcţie de starea iniţială a imobilului, stabilită în urma auditului energetic.

Calificativele energetice pornesc de la clasa A - eficienţă energetică ridicată - și ajung până la clasa G - eficienţă energetică scăzută. În prezent, majoritatea imobilelor din București se încadrează în clasa energetică G.

În 2012 Primăria Sectorului 1 a eliberat certificate energetice pentru 332 de imobile deja reabilitate termic.

Primăria Sectorului 1 nu doar reabilitează termic blocuri ci intervine şi pentru modernizarea faţadei imobilului, a spaţiilor şi funcţiunilor din jurul clădirilor reabilitate termic. Se obţine astfel, pe lângă reducerea costurilor de întreţinere a unui imobil, şi un aspect urbanistic plăcut al întregii zone, prin amenajarea spaţiilor verzi, a locurilor de parcare şi a căilor de acces către imobil.



Informații de contact

Înapoi la meniu